…să ne îmbătăm în cuvinte….

„Cuvintele alese corect sunt cheia: pot deschide orice inimă şi închide orice gură„

Epic, mi-am spus şi aşa cum suntem şi trăim azi, afirmaţia este perfect adevărată. Ne trebuiesc cuvinte. Avem nevoie de cuvinte, ca ele să se rostogolească pe câmpiile vanităţii noastre, să ne desferece din şabloanele pe care le-am trăit şi de care nu ne dezminţim. Vrem să ni se spună ceea ce vrem să auzim. Suntem sclavii propriilor experienţe şi mai ales ale celor nefericite. Prin ele percem lumea şi pe toţi cei din jurul nostru. Ne agăţam de cuvintele oricărei negării promise a repetabilităţii. Filmele mute ale gesturilor, ale faptelor şi-au pierdut semnificaţia, valoarea, însemnătatea în era cuvintelor. Percepem realitate dar fără să mai simţim sau ignorând orice simţire, devenind propriile personaje din Cartea amagirilor dar nu cea scrisă de Cioran ci de noi înşine, însă, în acelaşi ton şi cu aceeaşi umbră tristă a resemnării pe care o denumim cu emfază maturitate.

„Cuvintele alese corect sunt cheia: pot deschide orice inimă şi închide orice gură”  îmi sună a „ghidul impostorului”. Deţin în ele calculul rece al raţiunii şi poartă amprenta unui plan de înrobire. Fie el în orice scop şi de orice fel. Înrobit de bună voie, înrobit de nevoie. Într-o veşnică dihotomie a dualităţii noastre. Mai mult, cu ajutorul „cuvintelor alese corect” contestăm tot la fiecare sucitură a vieţii, inclusiv să ne dezicem de noi şi de ceea ce suntem. 

Îmi plac filmele mute şi mai ales cele reale. Îmi plac momentele „surzeniei” în care să aud şi ascult altfel. Iubesc şi am încredere în ochii care vorbesc, mâinile care mângîie, braţele care strâng, inimile care bat la unison a înţelegere. Fără cuvinte. I feel you…

Fiecare secvenţă a vieţii este un film mut dacă ştii să te rupi de sunete, de contexte, dacă ai capacitatea să devii un simplu spectator. Ecranizate în real sau exprimate în scris, vizualizezi. Fie gesturi, fie clipiri, fie un spasm al unui muşchi rebel, fie cuvintele alese neîntâmplător de inimă sau minte, de virgulele, reale sau virtuale, puse gramatical corect dar ascunzând între ele fie explicaţii menite să accentueze, fie să inducă în denaturare, iar simpla succesiune a lor „vorbeşte” de la sine. Atunci toate cuvintele şi gândurile nerostite în vreun fel apar de sub cerneală invizibilă şi devoalează transparenţa, de cele mai multe ori, mult prea fragilă a sufletului. În totală opoziţie cu declaraţiile verbale şi/sau cu înconvoierea  sau suferinţele trupului.

Prea puţini oameni împliniţi, prea mulţi acceptând raţional resemnarea.

În filmul mut a filmului ce tocmai trece, „citesc” perpetua şi ciclica risipire. Reuşim, răzbatem şi ne mândrim cu ceea ce ne-au indus alţii că trebuie şi ne trebuie, că vrem. În sensul lor şi nu al nostru. Opriţi din evoluţia firescului din noi, în vâltoarea evoluţiei de faţade. Înlocuind completarea din noi cu lecţia istorică a banalului, înfrânţi, striviţi de propriile ziduri ale falsei necesităţi. Din ce în ce mai puţin în competiţie cu noi înşine, din ce în ce mai rar pentru Creaţia din noi numită menire.

..domeniul meu 1 an are!

MULTUMESC celor care m-au gasit si pe noul blogulet, precum si noilor comentatori la fel de simpatici si loiali ca si primii. Incet, incet ne-am strans iarasi gramajoara si ne mai dam si noi cu parerea despre una despre alta, cata-n Luna si in Soare, cum zicea poetul! Cum la fel de mare MULTUMESC este si pentru cei ce mi-au daruit acest domeniu, pentru cel care sta pavaza sa-i fie bine, sa-i mearga SEO si modulu’, aspectul si optimizarea, sa-i inlature toate goangele si spam-urile si multe altele, pe care eu nu le stiu dar sunt convinsa ca le face! Bloguletul care acusica, azi, ii platesc facturica pentru urmatorul anisor, ca uite, nici nu stiu cand si trece parleazul primului!
Sa fiti iubiti si plini de umor, asa sa ne tie Dumnezeu! 😀

Cu 1600 de postari pe vechiul blog, cu 150 aici, a trecut timpul. Am rasfoit zile trecute vechia locatie si am luat la rand vreo 600 de scrieri. La unele am ras sau am plans, amintindu-mi, la altele fie amintirea le-a fost tradata de memorie, fie pur si simplu, cuvintele insirate nu-mi mai transmiteau emotia de atunci. Categoric, in toate ipostazele, m-am regasit pe mine cumva. De candva. Povesti de viata, povesti traite. Repetabile povesti. Toate insa, indiferent de fundamentul pe care au fost istorisite, mi-au aratat o tenacitate pe care am descoperit-o fara ca sa-mi fie scop. Am perseverat in a scrie cate ceva. Fie de bine, fie de rau, n-a contat. Recitirea lor mi-a adus o bucurie mare. Cu adevarat imi place sa scriu. Fara stelute pe firma, fara notorietate, fara rating, fara premii, fara recunoastere. Doar de drag, cu drag.

In alta ordine de idei, cele doua experiente negative avute(una pe vechiul blog, cealalta pe acest blog) s-au incheiat asemanator. Chiar daca sursa a fost comuna, rezultatul este acelasi. Cu satisfactie (tin la spate degetele in +, sa nu se razgandeasca!), se implineste o luna si jumatate de cand si liliaca ratacita aici si complet gresit dar intentionat directionata, a disparut dintre Ip-uri si mai ales din vizitele numeroase dar afisate. Poate, stiti voi „De Carciun, fii mai bun, Fii adeeevaraaat!, poate ca ce nu stie crede ca nu se intampla, poate ca… habar n-am! , dar, DAR  mi-a facut si de venit, n-a mai trecut! Duca-se!

Tragand o linie si socotind, cum spuneam si mai sus, imi place sa scriu. Si-o fac cu meraki(cuvant grecesc care inseamna a pune toata esenta a ceea ce esti -suflet, creativitate, dragoste- in ceea ce faci). Si cred ca asta conteaza cel mai mult pentru fiecare dintre noi. Sa facem cu dorinta, pasiune si daruire ceea ce facem, astfel, totul se transforma in bucurie si dragoste de viata.

Si, zic eu, ele ne dau aripi sa zburam cat mai sus si cat mai departe.

…si deprinderi lumesti.

Plec intr-o zi, la o firma, de prin sudul tarii. Privata, stalp si stapanire fiind o cucoana apriga dar de treaba si cu nu prea multe fite si maimute la cap. Trebuia sa haladui la ea in curte vreo 2 zile. In prima zi, treaba s-a sfarsit aproape de lasarea intunericului, vara fiind. Mai ramaseseram in locatie, eu, Haralambie- omul de incredere al patroanei si patroana. Toti 3 in fata unui vraf de acte si dosare. Obositi si lihniti de foame am consimtit sa lasam si pentru ziua urmatoare, ce mai era de facut. 

– Te duci cu omul la restaurant, ia de aici 300 de lei ca asta-i bugetul, si va omeniti si voi. Mah, Haralabie, sa nu uiti mah, sa-mi aduci factura, ai auzit?! o aud si eu pe patroana chit ca eram dincolo de usa.

Haralambie ma duse la un restaurant oarecare. Bani aveam, foame aveam, sete si d-aia, obositi eram. Mancam fiecare cate un fel, cu salati si paine, dregem pe gat sa nu se strice 50 de vodca si aia de doua ori, ne trage linie la restaurant la 139 de lei.

Numa’ ca-l vad pe Harlambie ca face semn sa plece ospataritei dupa care se apropie de urechea mea si cu naduf zice:

– Dooom”nu inginer, nu pot, bre! Trebuie sa ma consumam ceva! Nu am cheltuit nici jumate din bani!

– Mai nene, ma trezesc si eu vorbind ca omul, daca ne-a ajuns, care-i problema?! Duci banii inapoi maine dimineata si gata!

Atata mi-a fost ca lui Haralambie i-au iesit ochii din orbite si cu glas sacadat de emotia maniei, replica:

– Io daca-i duc banii inapoi patroanei, imi cad mainile dooom’nu inginer! Mi se usuca ca vrejurile, am doi copii de crescut! Nu pot sa fac una ca asta nici daca ma tai aici, in restaurant!

Si Haralambie, s-a descurcat. A cheltuit pana la ultimul banut. Mi-a adus mie o punga cu bomboane, vreo 5 cutii, si-a luat el 3 si cate o sticla mica de vodca la fiecare.

A doua zi, aceeasi poveste. Seara, patrona a mai cotizat cu inca 300 de lei.

In fata restaurantului, inainte de intrare, Haralambie se intorce si-mi zice:

– Dupa isprava de ieri, l-am chemat si pe nunul meu. Sa bea si gura lui un coniac, ca asta nu-i bautor, ca noi, de vodca.

Eu mi-am comandat la fel ca in seara de dinainte. Nanasul, nu. Doar coniac. 1, 2…5. Haralambie atent sa nu depaseasca cota ii zice ospataritei sa-i spuie socoteala. 320. Si s-a albit Haralambie.

Se uitara pe ce-au consumat si nu mica i-a fost mirarea lui Haralambie cand a vazut ca nanasul numai de al mai scump coniac comandase, si, fara se se mai incurce direct cate 100!

Nanasul, ca sa fie clar si scos din calcul, zice:

– Finule, io am venit invitat, io n-am un ban la mine! Nu stiu, nu ma intereseaza! s-a ridicat de la masa si dus pe 3 carari fuse.

PS.Povestirea-i dintr-o alta gura si-a altuia intamplare. M-am ras cu lacrimi si sper c-am reusit s-o redau in toata splendoarea ei.