Categorii Arhiva: In&Out

Copiii

de

…omuleţii care ţi-o servesc cu duioşie.

Stere şi nevastă-sa stateau peste drum. Peste drum de noi toţi ăia de la masă. Cum Stere era mai tăcut şi mai clipicios din ochişori lui alungiţi şi pe deasupra nici nu-i da ghes să ne bea vinişorul nostru cel de toate zilele(pentru care-i mulţumim şi-n ziua de azi!) că avea el motivele lui bine şi intemeiate, se făcea c-avea treabă cu stupii, porcul şi mai ales şobolanii din toată curtea lui cea vestită care speriase cartierul! În schimb, a lui nevastă prea mulţumită de activităţile gospodăreşte a lui Stere, cum de prindea vreo ocazie, cum ţuşti la masă unde imobiliza cu graţie paharuţul ei cu vin căruia nu-i mai dădea drumul decăt din strictă necesitate, adică spre a-i fi umplut.

Uşile noastre, de curţi cu vecini într-un du-te vino continuu şi nestingherit, ba după una, ba după alta, erau mai mereu deschise, de unde ne trezeam cu Stere în pragul cantului de unde o fixa cu preaviz pe nevastă-sa, după care îi tuna de la cei 1,55 :

– Hai, fă, acasă că am o treabă cu tine! care nevasta sărea arc nu înainte să-şi golească picătura staţionară de pe fundul paharului.

Noi mustăceam şi ne dădeam coate previzionând mărirea familiei lui Stere.

Copiii pe lângă noi, că din când în când mai şi ploua prin cartier iar scobitul în pământul curţilor după râme şi alte vietăţi decedate dar ascunse de diverse patrupede nu erau un motiv de prea mare încântare pentru mamele lor nevoite să-i spele mai apoi, cu periuţele de unghii, din cap până-n picioare.

Azi aşa, mâine tot aşa. Stere îşi întregea familia la domiciliul conjugal cu vestita lui chemare aprigă şi promiţătoare dar, aşa cum s-a dovedit în timp, şi iluzionară.

În una din zile, pe la prânz, când Stere taman ce se pregătea să treacă strada cătând-o pe nevastă-sa, numa‘ ce-o vede vis-a-vis pe a mare, de vreo 6 anişori, dintre toţi plozii adunării.

– E mă-ta, fă, acasă?

Copila scormonind asfaltul cu un băţ dă din cap a da şi Stere începe să traverseze strada. Când ajunge în dreptul copilei numa’ ce-o aude:

– Auzi nenea Stere, să ştii că ” Hai, fă, acasă că am o treabă cu tine”, nu e la noi, nu vorbeşte cu mami!

Contrast

de

…de toamna.

Ieri, imi propusesem sa fac cu totul altceva. Neasteptatul a intrat in decor si mi-a desenat drumuri pe care a trebuit sa le urmez. Si azi la fel e si-o sa fie. Cum numai facil nu este sa strabati Bucurestiul de-a lungul si de-a latul, mi-am gasit bucuria din timpul pierdut in ambuteiaje, admirand si fotografiind ori de cate ori am putut. Sunt pline strazile de contrast. De la auriul stralucitor al bijuteriilor, la verde crud al inceputurilor. De la rosu-caramiziu al sangelui, la galbenul palid si ars al desertului. Palete de culoare cum numai Natura stie sa le imbine si prin ochii nostri, sa ne tresalte inima a frumos, a liniste, a asezare. Pentru cei care vor si pot sa vada.

In astfel de momente, resimt regretul trecerii prea rapide a timpului impins de la spate de toate „trebuie” din lume. Ca uneori, nici eu nu am timp sau starea necesara cat sa realizez frumusetea spectacolului coloristic din jur. Ca alteori, prea multa patima din jur ma perturba, imi distrag atentia sau pur si simplu ma determina sa ma departez prea repede de anumite locuri atat de vii.

Ca de obicei, am strans atatea imagini cat sa mi se reverse fiecare nuanta in suflet si ele sa astepte cuminti sa ma (re)pornesc.

De doua zile, Podul Basarab e in ceata. Daca n-ar exista acel indicator si stopurile masinilor…imaginea ar fi fost al nonculorilor, semn ca cel mai desavarsit pictor din lume tot Natura este.

alb si negru

contrast

buchet

auriu

verde

combinatie

paleta

jumatate viu, jumatate mort

la gramada de nuante

trotuar in culori

 

Vremea ţuicii

de

…a venit,
Toamna in iarna a sarit…

N-am nimic cu ploaia ca e buna si ea la ceva.(Da, da, la numarat credite si datorii! 😀 ) Dar cu frigul…poafai! Cum am rezistenta stricata si nefunctionala de vreo 4 ani de zile, adica sunt un fel de AC uitat in functionare, indiferent de anotimp si incinta, frigul e tot ce-mi mai lipsea! Toate extremitatile imi sunt declarabile: gheata la mal!

Frig si ploaie = trafic tip rugby. Ceea ce s-a intamplat caci iarasi isi uda masinutele desuurile si soferii par ca oricand sunt gata sa isi ia autoturismele in brate sa le treaca balta. Nimic nou, poate doar doza de rabdare pe care ori ti-o impui ca sa nu dai de alte belele, ori ca romanul intr-o vesnica resemnare, satul si plictisit, parafrazezi din varful buzelor: cum da Domnul! In una din intersectiile prin care n-am reusit sa trec sa fac stanga nici la cel de-al 3-lea semafor fiind si prima masina, am cugetat adanc, privind printre stergatoare : Hehehe taica, vremea ţuicii fierte a venit! (de unde si titlul in consecinta).

Apoi, ca o cascada mi s-au rostogolit gandurile…ciorapei flausati si pufosi, miros de cuisoare cu tuica aburinda, manute pe cana incalzindu-se…pilota…pisici la picioare…somn… Unde, mama lu’ Stefan cel Mare, ma duc io azi si injur in intersectia asta, cum nici Ferentariul n-a auzit si nici pomenit?!

Cam cu aceste paradoxuri am intrat in sedinta de dimineata…de unde si interesul meu frematator dar lipsind cu desavarsire pentru problemele de serviciu…Amin!

cozi si ploaie

deprimant

 

 

Povesti de dragoste

de

…de carte.

Se prinde cand se deprinde. Daca ai noroc.

Femeia din fata mea are aproape 60 de ani. O cunosc de 7. Ne bem impreuna, de ceva vreme, cafeaua de dimineata. Mai o snoava, mai o analiza pe text, mai o „stire” de ultima ora, circulabila oral sau ba. Nu mai stiu cum am ajuns(ba cred ca da, dar n-are importanta) sa ne amintim cum am prins drag de citit. Povesti de dragoste. De carte. Cu „plecari” diferite in viata ca de la cer la pamant, eu nascandu-ma cu biblioteca in casa si cu un tata iubitor de carti, care-mi sublina acele pasaje pe care eu trebuia sa le filozofez cu el( carti pe care le-am pastrat si pe care din cand in cand, le deschid sa recitesc si sa mangai adnotarile tatii de pa marginea filelor), ea, undeva la o margine de Bucuresti, intr-o casuta de paianta, in care nu vazuse niciodata vreo carte, in afara de manualele pe care ei, copiii, le aduceau de la scoala.

„Mamica nu stia sa citeasca. Noi ne-am prins tarziu. Ca tot timpul gasea cate o scuza, ba ca nu vede, ba ca lumina-i slaba, ba ca are treaba si zbiera la noi cu glas tare:

– Ia vezi, fa, ce scrie aicea ca nu poci ca am mainili prinse!

Taticu’ citea numai ziare. Ca le mai lasau domnii prin gara si el le aducea acasa. Ne citea si noua din ele si asa mai stiam ce se intampla pe lumea asta mare. Cand am facut 16 ani, pentru ca sa-mi continui scoala, a trebuit sa ma duc sa muncesc. Cu dispensa. Primul salar. In viata mea nu avusem atatia bani pe mana. Nu pe mana, in casa! La mamica si taticu, n-apucau sa se stranga atatia. Mamica n-a lucrat o zi in viata ei, prea multi copii de ingrijit si animale de tinut, iar taticu’, cum lua banii se oprea la carciuma din cartier. Si unde m-am angajat, in sectia aia unde munceam eu, aveam un maistru care-l cunoastea pe tata si avea grija de mine. Nu, nu-mi dadea mai putina treaba de facut sau sa nu ma puna sa car, ca ce iesea de la banda, le duceam cu cartca toti, dar nu-i lasa pe golanii aiaimai batrani sa-mi faca boacane.

Asa ca, in ziua aia de salar, Maistrul mi-a zis:

– Fata, la 16 ani ai tai, o sa inveti valoarea banului! Hai cu mine!

Si m-a dus. Pe drum, de frica cu atata banet la mine ii bagasem la sanul drept unde din cand in cand, ma pipaiam sa fiu sigura ca nu-i pierdusem. Cand am intrat in librarie, Nea Ilie, ca asa il chema pe maistru, s-a intors catre mine si cu vocea grava mi-a spus:

– D-acum inainte la fiecare salariu, nu te duci acasa pana nu cumperi carti. Atatea cate poti tu! 2-3, si cate 5 daca iti da mana!

Mi-a ales 3 carti si le-a platit din banii mei. Apoi, Nea Ilie si-a varat cartile intr-o sacosa.

– O sa ti le dau inapoi peste o saptamana. Acum, du-te acasa!

Am plecat, ce era sa fac?! Nedumerita si cu gandurile amestecate, as fi vrut sa stiu dar n-aveam atata curaj sa-l fi intrebat.

Cand timpul s-a scurs, maistrul mi-a intins cartile si mi-a zis:

– In fiecare carte e o scrisoare. Ti-am subliniat literele care compun cuvintele scrisorii. Peste o saptamana sa vii cu scrisoarea la mine. Atat mi-a spus.

Am luat prima carte si-am deschis-o cu grija, fila cu fila, pana am inteles ce trebuia sa fac. Mi-am luat o foie alba si un creion langa mine si am dat cartea de la inceput, m-am apucat de citit si unde gaseam o litera subliniata, o treceam pe foaia de langa mine. Incet, incet, scrisoarea capata contur si sens, doar ca, pe primele doua litere ale primului cuvant nu le gasisem.

Mandra de mine cand am terminat cartea m-am dus la Maistru si i-am intins foaia cu scrisoarea.

– Ai terminat-o? m-a intrebat.

– Da, dar..imi lipsesc doua litere, Maistre Ilie, ca nu le-am gasit.

Maistrul mi-a zambit si uitandu-se in ochii mei, m-a intrebat malcom :

– Da’, tu fata, pe coperta te-ai uitat?

Cum am ajuns acasa cum m-am uitat la coperta. Cele doua litere erau acolo subliniate in titlul cartii.

Era Gustul amar al iederei, Niculae Franculescu, carte pe care n-o s-o uit vreodata. Asa mi-a facut cu toate cartile ca i le duceam dupa ce le cumparam. Si uite asa, am prins drag si de carti si mi-am facut caligrafia ingrijita”

Cafea

de

…refugiu.

Mi-am facut un obicei. Cand nu imi mai place presiunea pusa asupra mea, evadez o jumatate de ora. Evadez la o cafea. Niciodata la aceeasi ora, niciodata nu cer altceva. Inchid telefoanele si ma asez, la aceeasi masuta de fiecare data. Singura. Doar eu, cafeaua mea si gandurile mele. Cautand rezolvari ale diverselor situatii, departe de orice sursa perturbatoare. Fara figuri, fara vorbe.

Astazi, intamplator, o scena de dinainte sa intru in restauranul cartierului m-a facut sa-mi randuiesc gandurile in aceea directie. Un domn, o doamna, si-o mangaiere. Cu dosul palmei. Si doamna purta in ochi stele. O mie. Toate licarinde. Si toate se reflectau dincolo, in ochii domnului. De pe bancheta din spate, o fetita si-a lipit o manuta de geamul masinii. Si doamna si-a lipit mana de geam. Totul s-a intamplat in cateva fractiuni de secunda. Masina demareaza, doamna zgribulita radiaza.

– Tot o cafea?

Dau din cap, zambesc si-i multumesc.

Cafeaua scoate aburi, forme inchipuite se invart si rasucesc deasupra mesei. Se inalta dansand. Desenez cu unghia pe impletitura fetei de masa.

Dimineti. Cu „Buna dimineata”, cu saruturi furate. Cu dragalesenii. Cu chitcaieli, cu gesturi mici care fac zambete mari. Un guler asezat, o cravata aranjata. Cu grija. Esti frumoasa! Ce bine iti sta in rochia asta! Hmmm, dar de unde e ? Un deget aratator miscat ca un pendul si-un zambet uneori strengaresc, alteori duplicitar. O suvita rebela aranjata pana cand se aseaza fiorii pe ceafa si o urma lina de parfum rascoleste simturile. Un fermoar de rochie tras iar zgomotul zimtilor se imbina a cantec. Cu tonuri line, senzuale. Cu rasuflari calde, soapte. Fara zi si fara noapte. Plecate din varful inimii. Aduse in taina buzelor. O mangaiere ca cea pe care o vazusem mai devreme. Incarcata cu 1000 de „te iubesc-uri”. O privire plina de sensuri, adanca ca o noapte si cu intinderea pajistei pline de flori si fluturi.  O mana de dupa umeri purtand scutul protectiei. O imbratisare, transfer. Cu semn de +. Si zambet.  Bucuria adusa de voiosie.

Peste zi. „Ce faci? Iti este bine? Totul e ok?” si nimic mai mult. Nici nu este nevoie.

Poate, dintre toate, pretuirea este cea care conteaza. Preocuparea de a-l proteja, acolo, langa. Si ele se gasesc in orice si in tot. In ochi, in degete, in cuvinte, in fiecare lucru pe care-l vezi la celalalt, in fiecare efort al celuilat. Oricat de marunt ar fi el. Tandrete. Dau sens si apartenenta.

Unde si la cine sa te intorci.  Aducandu-mi aminte de toate astea, pot infrunta o lume intreaga.  Platesc.

Spre iesire, amintirea scenei din strada, ma face sa mai zambesc o data.

never-stop-loving-me