Soarele s-arata

… sa scriu si eu o povestea fermecata

Povestea e de saptamana trecuta. M-am tot dat pe langa subiect si predicat, dara nu-mi iesea deloc intamplarea. Nici cu vorbele la mine, nici cu tasta in deget.

Intr-o zi de joi, prin cracanatura usii, apare o colega cu ochelarii de soare la ochi. Nu ma mir cu glas tare dar nici nu ma stapanesc si-o iau pe departe:

– Cine te-a batut, fata?!

Se codeste, se foieste, si in ochi mi-l tinteste pe colegul de birou. Itesc capul peste calculator, iteste si ala si ii fac semn discret sa mearga alaturi sa caute ceva. Orice. Ba, daca nu gaseste, sa faca sa plimbe pasul prin curte. Odata iesit si usa inchisa, numa c-o vad pe colega cum isi scoate ochelarii si, in spatele lor, vad niste ochi cat cepele si rosii ca si conjunctivita ar fi fost invidioasa. Plansa mai rau ca dupa intarzierea de salariu. Doliu, nu purta, verigheta inca avea, in statul de functii inca era…ce draq o avea asta?! ma intreb in gand.

– Zi odata ce-ai patit, nu ma mai tine pe jar si framantatura!

Ea tace. Ma ridic in picioare si dau sa ma duc spre ea . Brusc, o apuca vorbitul :

– Mi-a interzis barbatu-meu sa mai umblu goala prin casa!

Nauca, am ramas! Ii trag o privire de jos in sus si de sus in jos, hai ca mai are destul pana la purie si stramba si umflata, nu-i! Basca, si doar de vreo 5 ani maritata! Ba, in spirit de amenintare a rengnului femeiesc, ma masor si io p-a mine, ashea ca sa vad cam pe unde ma gasesc …

– Cum ti-a interzis?! Pai, de ce?! Are p-alta?!

– Ei, pe draq! Tu stii ca io stau la casa, da? dau din cap. Ei bine, noi avem un soi de godin, ne si incalzim cu el  dar si gatesc pe el.

– Asa, si?! intreb consternata.

– Pai, sa vezi! Ieri am facut mancare, de s-a incins ala ca draq!  Cand mancarea era gata, m-am dus si io sa fac un dus si d-acolo am iesit asa cum m-a facut mama trecand pe langa al meu , care statea in fata godinului si-si tinea mainile deasupra lui sa si le incalzeasca, ca tare prost mai sta cu circulatia periferica!

– Aoleu, zic, ai fript omul la maini! zic repede.

– La maini, pe draq! Cu ochii la mine … n-a mai fost atent ca era prea aproape de soba!

Tace iarasi, io astept continuarea. Vede ca n-am inteles si ma lamureste prin semne, aratand explicit zona inghinala, cu traiectorie verticala. Dupa care o pufneste plasul si jalea de i se tremurau genunchi si i se zguduiau matele, ca burti n-avea si continua printre sughituri :

– Si m-a boscorodit, si m-a invinuit, de toti vecinii l-au auzit! Mi-a zis ca divorteaza daca ma mai fatai goala prin casa! De dimineata, numai crema de galbenele mi-a cerut-o, altceva nici c-a vorbit! Io, ce ma fac?!

Cam in aceeasi nota, m-a umflat pe mine un hohot de ras si noroc ca termopanele sunt rezistente la cutremur!

– Ce sa te faci fata?!  Da-i tu cu galbenele si pupa-l pe frunte de copil mare!  Si lasa, draq, plansul, ca soarele s-arata bine pe strada ta cat periferica nu-i si deficitara!

 

Atatia actori

…si-o singura paiata…

Tu râzi, paiaţă, şi toţi vor aplauda!
Preschimbă în glume spasmul şi plânsul,
În strâmbătura suspinul şi durerea…
Râzi, paiaţă, de iubirea ta înfrântă,
Râzi de durerea care iti invenineaza inima!
(Pagliacci, Ruggero Leoncavallo)
*

Scena vietii. Toti suntem actori. Jucam roluri diverse, in care natura umana si destinul, in diversitatea lor, ne scriu replicile. Dintre noi, cei platiti cu zile, prea putini isi asuma rolul paiatei. Si, si mai putini, cei carora le reuseste rolul si nu fac parte din sfera cabotinariei. Multi mascarici, paiate cu dar, mai rar. Si despre ele vreau sa spun cateva randuri.

O faţa care plange, stii(presupui) ca sufera. O faţa care rade, nu stii niciodata ce ascunde. Paiata, prin natura menirii ei, rade. Joaca un rol ingrat, repede uitat, ascunde. Cel mai bine, sub stratul de faina. Cel mai rau, sub stratul epidermei ei. Misiunea e sa aduca zambetul, rasul, destinderea, voia buna. In ciuda sine insasi. Paiata. Spumoasa, pozitiva, jucausa, cu verva, fantezie, caldura. Schimband, cu altruism, starile de suflet ale altora,  aproape niciodata si p-a ei. Ridi, Pagliaccio, ridi…

Imi plac paiatele. Ba chiar le iubesc, pentru incercarile lor desavarsite si pline de har de a ne aduce senin si relaxare. Iubesc oamenii care incearca sa-i faca pe altii sa rada, eliberandu-le tensiunile, mahnirile, frustrarile. Inveselesc. Pete vii de culoare in existentele noastre cenusii. In societatile noastre din ce in ce mai controversate, mai lipsite de sens,  mai alambicate si  mai stramte in libertate.

Atatia actori, o scena din ce in ce mai intunecoasa si prea putine paiate.

Mi-ar placea sa fiu Paiata de pe Scena Vietii. Lipsita de monotonia rolului, fara platitudinea replicilor, o suma de roluri , in care pot si aleg sa fiu orice. N-as da rolul asta pentru nicio alta grandoare ori stralucire a vreunui rol comun.

Despartirea

…balciul nostru cel de toate zilele…

Urasc balamucul. Detest poalele ridicate si vederea lenjeriei nu tocmai proaspat albita cu ACE.

Sunt mii de chestiuni in viata asta pe care o traim, care nu ne convin, care contravin ori gandurilor si dorintelor noastre intime ori principiilor noastre mai mult sau mai putin sanatoase. Un continuu razboi intern se distreaza in noi, topaind cat poate de tare, calcand pe sufletele noastre. Ratiunile alegerilor pe care le facem sunt cel mai adesea sub cerul innourat al compromisurilor. Pe care nu le uitam si nici nu (ni)le iertam. Razboiul asta, insa, se rezolva mai intai inauntrul nostru cantarind bine ce ne putem permite cu asumare si ce nu. Fata de noi insine. Abia apoi avem dreptul sa-l „tipam” in afara.

Nu sunt in masura sa dau sfaturi sau lectii asupra echilibrului intr-o relatie. Nu am si n-am avut niciodata diplomatia(sulfareala/viclenia) in galantarul ADN-ului. Si asta s-a vazut de-a lungul carierei mele umane. Ce mi-n gusa e si-n capusa. Si nu mi-a fost bine cu altii dar mi-a fost bine cu mine. De cele mai multe ori.
Discutiile sunt bune, lamuresc, rezolva sau nu. Scot la lumina pareri, senzatii, trairi, ganduri si umbrele unor aspecte ale celuilat la care nu ne-am gandit. De care, tot noi suntem cei care decidem sa tinem cont sau ba. Sa fim surzi sau nu.

Atunci cand inevitabilul si-a bagat coada si intregul trup, cand nici buricele degetelor nu mai striga „te (mai)vreau! „, cand nu mai nimic de sperat, cand ai incercat tot ce ti-a fost in putinta calcand chiar pe onoarea ta, cand saturatia si desconsiderarea sunt prezente in simturi, despartirea nu mai poate fi evitata. Cineva mi-a descris despartirea ca fiind aceea traire puternica pe care o ai cand simti ca, in ciuda tuturor riscurilor, alegi sa fi oriunde altundeva numai acolo, nu!

Am exersat acest sentiment de cateva ori. De fiecare data, contrar asteptarilor de regret sau remuscare, cu propria-mi constiinta impacata de straduintele mele pana la limita insuportabilului meu, despartirile mele s-au transformat in mosoarele care mi-au ridicat pietrele de moara de pe suflet si mi-au usurat existenta. Din acel moment, tot ce-a de fost spus s-a spus, tot ce-a de fost de facut s-a facut si-am tras zid de detasare.

Nu, nu sunt in stare sa glasuiesc despre relatii dar sunt As si Chinta Royala la despartiri si in exersarea neputintei cu o durere sfasietoare pe care demnitatea mea umana n-o lasa sa se transforme in impulsuri distructive si show mediatic indiferent la care scara.

Replici…

..din filme.

Imi plac filmele.  Bune, proaste, de comedie, istorice, de aventura, politiste sau psihologice, nu conteaza. Intru acolo in scenariu si ma atasez, pe rand, de fiecare personaj. In pielea lor, vizualizand partea fiecaruia de adevar sau de gandire. Participand din fotoliul meu, aproape de fiecare data intuiesc finalul sau prevad urmatoarele gag-uri. Fiecare film are cel putin un mesaj de transmis.

Nu e prima oara cand mi se intampla sa urmaresc cate un film pe care, poate, cei mai multi, n-ar da doi bani. Stiu insa ca daca n-am comutat canalul folosind telecomanda din dotare, ca un „ceva” ma tine cu ochii lipiti de ecran, inseamna ca n-am vazut/citit, insa, ce trebuie. Replici, constatari, gesturi, fapte. Pe care nu le mai cred fictive ca in momentul in care autorul a scris scenariul. Sau altfel spus, fiecare scenariu prost are si o samanta de genialitate. Una mica aruncata acolo printre toate celelalte vrascuri de litere si dialoguri.

Acum cateva seri, m-am nimerit la un serial. Serial pe care nu mai stiu cum il cheama(politist) si pe care nu l-am urmarit pana la episodul la care m-am trezit poposind asupra lui.

Si, spre final, dialogul dintre un politist si o femeie, mi-au adus replicile intuite in existenta lor :

Probabil va intrebati ce cautam la ora aceea afara. Si probabil, va puneti intrebarile : oare nu si-a dat seama cine e el sau e suficient de proasta?”

„Doamna, acum cativa ani am fost in desert. Acolo este imposibil, ca la un moment dat, sa nu vedem Fata Morgana. Probleme incepeam sa ne facem, cand unul dintre noi ingenunchea sa bea apa”.

O metafora sugestiva care exprima magnific diferenta dintre abatere si nebunie. Intre constient si pierderea oricarei urme de luciditate.

Doua mici

…si doua mari. Randunici, a pardon, semnulici! 😀

Nu le-am observat din prima, abia cand mi-au dat cu regula in ochi, le-am sesizat. Doua semafoare, cu dimensiuni diferite, unul mare si unul mic, am mai vazut. Presupunand ca nu-l vezi, de la volan, pe cel mare, cel mic, pus la inaltimea ochiului de sofer asezat in scaun, are oaresce logica. Dar astea?!

A fost navalit Navodariul de pitici?! D-aia mici?! Mici-mici?

Deci, da, io vreau sa am o afacere de semne mici! 😀 😀 😀

Asa cevaaaa! Pe cand si in marile orase?!

PS. WW, d-astea n-ai la tine in cartier! 😀 😀