…nu poate infrant de nimic.

Nici macar de pustiul din firele de nisip. Si, cu atat mai putin, din impotrivirea noastra. Suntem barcute pe apa Vietii, navigand sub vantul Destinului. Infruntand casaloti si himere, vartejuri si valuri. Intr-un derizoriu echilibru, oricand gata de scufundare la o pala de vant mai mult.

Floricica asta, insa, mi-a adus aminte cine putem sa fim, si suntem, ca fiinte. In unicitatea verdelui din noi si in  temeritatea de-a face ceva. Orice. Pentru o zi, pentru o luna, pentru o vara, ca in cazul ei. Pentru o Viata. Atat cat avem vintul in pupa care ne duce unde stie el ca trebuie sa ajungem.

…deschide-mi capul cu ceva…cu o formula sau mai bine cu dictia ta!

De cand am inceput vacanta sunt consternata de un fapt pe care, cu nicio latura din propria fiinta, n-o inteleg.

Nu cred ca trecusera doua zile si, la masa alaturata, s-a asezat tacticos un baietas de vreo 14 ani. Cu un vraf de carti si caiete. Pe care le-a desfasurat tacticos. Si-a inceput: P=AB+BC+CA si altele in aceeasi limba geometrica. Mai tragea o line, mai vorbea retoric doo vorbe…si tot ashea, cat am stat noi vreo juma de ceas, si probabil ca inca cel putin unul dupa ce-am plecat noi, scufundat fiind in spatiu si formule.

Ne-am minunat de atata voiciune matematica pe malulul tarmului marin si ne-am facut cruce, in speranta(desearta!) ca geniile sunt cazuri izolate in vacante si n-om da peste ele la tot pasul. Ne-am lamurit la vreo doua zile diferenta, ca trigonometristul, era santajat acut si sitematic, cu diversele tentatii pe care le capata doar la 10 probleme rezolvate. Ne-am mai lamurit a doua zi si ca nu-i singurul, cand fix la capatul culoarului, o mama, pedagogic si doct, il mana pe un copilas de vreo 8-9 ani, sa-si stimuleze gandirea intre propozitii cu sensuri diferite ale lui „ori” si „sau”. Ea pe un fotoliu, el cu capul infundat intr-un caiet.

Nu mica ne-a fost mirarea si mahnirea, cand un tatic cu slipul lipit de nisip, practica acelasi santaj cu o fetita de clasa IIa, la tabla inmultirii versus inc-un castel rezultat dintr-o galetusa intoarsa si 3 scoici puse mot la turnulete.

In Lidl, acu’ 2 zile, un pustan tragea de-o jucarie, ma-sa tragea de vreo doua caiete si-un set de vocabulare. A castigat ma-sa.

Despre vorbele despre scoala, angajamente si responsabilitati omniprezente si-n timpul ciorbei de perisoare, nici ca mai spun! Friptura se servea cu garnitura de orar!

Draq stie, poate ca, de cand am plecat noi d-acasa s-a dat invatamantul pe brazda si rand si e de musai, MUSAI, ca saptamana asta de balaceala si veselie, pe care mai toti o practica pe baza de bilet si vocher, sa nu sa piarda, sa nu se iroseasca! Un soi de ingrasare a porcului a copilului inainte de Craciun  scoala. Cu regim de 7 zile cu si in aerosoli!

Copii stresati de parinti enorm de stresati.

…de toate Litoralul are…

Ca in fiecare an, incerc sa-mi dau seama de schimbari. Nesemnificative. Ceva mai multe borduri, ici-colo cate un trotuar terminat, o mobilitate excesiva a comerciantilor, prea putini spre 3-4 pe care-i cunosc de ani de zile, vanzatori de varsta a doua spre a treia, gunoaiele nestranse, balariile netaiate, structuri neterminate sau/si in paragina, caini cat cuprinde, mancare ieftina cu iz de ulei ranced, politisti vanatori de greseli mici si dezertori pentru infractori si…o lume a evaziunii fiscale.

Ma amuzam ieri, ascultand stirile, la masura luata cu painea, care conform noilor norme, ar trebui sa se vanda numai in magazine specializate. Inutil si derizoriu. Pentru eliberarea bonului fiscal, nu de magazine „specializate” e nevoie. Evaziunea e si in sangele marilor magazine/supermarketuri/corporatii. E o pecingine, boala tratabila nu cu mutarea in alt salon ci cu tratament adecvat, altfel…iar ne facem ca ne facem.

De cateva zile, pe tot litoralul, in dreptul oricarui parc de distractii, la orice ora, se aud sunetele specifice de ciocan. Se bat in draci tevi in pamant. Dupa tragedia cu tanarul electrocutat, tuturor le e teama de controalele aferente. Impamantarea este actiunea monstru. Privind, in treacat, eficacitatea este un alt mare zero barat.

Cand masori ce se intampla aici, realizezi imposibilitatea schimbarii. Prea multi ancorati si prea multi supravietuind asa. Cu nade aruncate haaaat, departe! Un paienjenis haotic dar bine definit pe care numai cel ce nu vrea nu -l vede. Cineva, ieri, imi vorbea despre curaj. Sau, despre frica. Despre aceasta caracatita devenita de temut. Despre oamenii carora spaima pentru viata lor si celor din jurul lor si-a pus amprenta asupra comportamentului. Care inchid ochii…si-si asigura traiul de azi si zilele, la propriu, de maine.

…de pe umarul altuia.

Este o boala ingrata. Nu-i nici un carti, nici nu se arata decat atunci cand toate conditiile sunt indeplinite:

1. sa apara musca

2. sa se aseze pe umarul altuia

3. sa lase mici pete, aproape invizibile, pe umarul ghinionistului

4. purtatorul bolii sa se ute fix la ea.

Purtatorul bolii, odata ce, in mod fatal, a beneficiat de toti factorii, ei bine, dupa criticarea in mod si chip a mustei, acest kamicaze blestemat, are parte de un tranfer mental al „pericolului” iminent pe care l-ar putea paste si pe el. Daca i se intampla si lui?!?! Ba chiar mai mult, resimte aproape ADN-istic ca musca, aceea MUSCA defecatoare, nu mai este pe umarul altuia ci, in mod ghinionist, chiar pe al lui. Transferul nenorocirii se realizeaza, omul cu boala este aproape disperat. Simte nevoia patologica sa se apere de potentialul dezastru. Devine preventiv in tot ceea ce face. N-are nicio importanta ca nu poarta necazul altuia, n-are nici logica ca, pe langa el, nu sunt muste.

Un soi de poveste cu un drop de sare…un fel de plans pe mormant strain…antrenadu-i, insa, pe nevinovatii deveniti brusc vinovati, din jurul lui.

Din acest moment, lupta,oricaruia si a oricui cu boala este una pierduta. Numai timpul si Dumnezeu poate estompa efectele nebanuite.

Apoi…apare o alta musca…

…si chipul aratos…

Normal, belehuzesc. E doar concediu, nu? Si ce face omul in concediu? Aici, teoretic, sunt doua raspunsuri posibile. Se distreaza sau nu. Dupa cum ii e felul, ori le ia pe toate ca pe niste experiente si se hlizeste la orice, ori, nemultumit, le critica pe toate chit ca vine de la 70 de mii de stele pe hotel si tot atatea, invartitoare, la cap.

Clipeam des ieri, privind in jurul meu. Multime de costume de baie, sumarele accesorii ale trupurilor pe plaja. N-am avut si nici n-am reactii de niciun fel asupra trupurilor. Oamenii sunt ori frumosi, ori asa sunt ei. Mi-e indiferenta inaltimea, greutatea, culoare, parul, chelia, fundurile sau celulita. Daca ei se impaca sau nu cu ei insisi, e treaba lor.

Oameni…de toate felurile. Nu cred ca exista vreun loc mai explicit in manifestari si in adunaturi de tot felul, ca o plaja publica. Alaturi de vrabiutele impertinete care te-ar ciugulii si de oja de la picioare, pescarusii planori care ar putea sa-ti fie ventilatoare falfaietoare deasupra capului, muscutele de tot felul adunate si ele in cautare de resturi menajere… Toate gramada, fac peisajul.

Dupa ce totul ramane pe retina mintii, inchid ochii. Si ascult. Nu-i prea greu de data asta, plaja este arhiplina. Voci si vorbe. Voci si cuvinte. Exista diferenta. Mare.

E fain, ca dupa ce ai ascultat o vreme, atunci cand deschizi ochii sa privesti chipurile oamenilor frumosi la suflet. Oameni ca daruie cu fiecare cuvant. Oameni care-i pun pe cei de langa ei ori mai presus, ori pur si simplu asa sunt ei, izvor de vorbe bune si caldura sufleteasca. Raspandind energie pozitiva. Oameni cu suflete mari, ingemanate in trupuri diferite. Care uneori desavarsesc asteptarile perfectionistilor, alteori sunt bataia de joc a acestora.

Nu vrea sa-i bag in seama pe ceilalti. Nu vreau sa-i aud. Sau daca reusesc sa-mi atinga timpanele, uitarea sterge repede tot ca un burete pe o tabla plina pe creta.

Belehuzesc, ascultand doar oameni frumosi.