Probabil am fost

de

… scrisă.

″Capacitatea noastră de a îndura până la sfârşit în neprihănire

depinde direct de tăria mărturiei noastre

şi de profunzimea convertirii noastre.″

Richard J. Maynes
(habar n-am cine e
dar mi-a plăcut cum a spus)

N-am mai scris. Nici n-am intrat în cămăruţa numită blog. Nu pentru că n-am ce, nu pentru că nu se întâmplă, nu pentru că nu-mi mai place…ci doar pentru că…

Multe lucruri s-au întâmplat şi se întâmplă. Uneori, timpul trece mult prea greu, alteori, nici nu ştiu în ce zi a săptămânii sunt. Iar teoria mea- n-am chef să caut pe unde am scris- spune că timpul melcuieşte la greu şi zboară la fericire.

Acum ceva vreme povestindu-i o anumită întâmplare unui prieten, o întâmplare cu prea multe coincidenţe şi bizare ″10 întâmplări ciudate″, inexplicabile şi tendenţioase până la rana sufletului dar plecate din colţul opus al raţiunii colţ cu coincidenţa- felul în care se arată Dumnezeu- mi-a dat un răspuns de aproape mi-a tăiat suflarea. Nici nu mă gândisem, nici măcar nu trecusem pe lângă graniţa gândului.

″Eşti scrisă pentru încercarea tăriei.″

Întâmplarea se apropie de bagatelizare. Timpul scurs a şters ce era de şters, adică aromele. Au rămas numai izurile. Şi fiindcă nu aveam şi nu mai am la ce să-mi bat capul, oricum în acel caz ratasem să-mi încerc tăria, a rămas totuşi, în buna obişnuinţă locală, extrapolarea unui răspuns- acestui răspuns- asupra altor întâmplări.

Şi m-am gândit. Şi m-am răzgândit. Şi iarăşi, m-am gândit. Şi mi-a zvcnit de câteva ori şi mâna şi limba. Şi iarăşi m-am răzgândit. Şi mi-am luat şi alte repere, exterioare experienţelor mele de viaţă în care sunt direct implicată.

În fiecare zi, clipă suntem supuşi acesteia. Alegem să fim. Tari pe dinăuntrul nostru şi ″slabi″ în faţa altora sau ″tari″ în faţa altora şi slabi pe dinăuntrul nostru. Undeva între cele două, îşi bagă cineva coada.

Plecând de la asumarea conştientă a nerăspunsului pe măsura cel puţin a aşteptărilor(a se citi provocărilor) sau, asumarea tăcerii în faţa obrăzniciilor, delimitarea de reacţii a făcut ca cel de-al 3-lea ochi să vadă altfel. Nu prin prisma mulţimii şi a trendului ci prin propria aşezare a ″ordinii de pe tricou″ a valorilor infipte puternic în principii .(Fie vorba între noi, astea nu vin singure şi neînsoţite de partea ″cealaltă″. Delimitarea♥singurătatea. Ceea ce nu e chiar ca inima neagră din povestire, atâta timp cât îmi e bine cu mine însămi. Şi-mi e, cum mi-a fost mereu.)

Dar…

Pentru că există şi un dar – de fapt un Dar- acela de a percepe mai degrabă realitatea. Care nu e roză. Şi nici măcar cenuşie. Oricât s-ar vrea a se arăta. Şi-mi vin în cap, acum în timp ce scriu, proverbele pe care bunicul a avut grijă să mi le implanteze în conştiinţa mea de copil:

– să nu ling unde ai scuipat- de aceea mi-a fost greu să scuip căci de acolo nu mai nimic,

– să nu atârni în umbra altcuiva – de aceea mă chemă virtual altcumva iar în real zidesc construire,

– să nu văd omul prin vorbele sale ci prin faptele lui – de aceea îmi adun faptele ca să am cu ce umple sacii vorbelor,

şi

să nu uit niciodată că sfârşitul lumii începe atunci când trădătorii sunt omagiaţi de cei trădaţi…

Aşa că am preferat să tac.

Să tac adânc faţă de faptele nelegiuite ale oamenilor în interacţiunea lor cu mine. Dincolo de ego-ul meu. Mai departe de orice închipuire a lor atribuită mie. Să nu fiu la fel. Să nu ridic piatră crăpătoare de inimă de om. Şi-n delimitare, să-i privesc cu ochiul cel de-al 3-lea şi le văd culoarea, care de departe, nici pe departe, nu se apropie de neprihănire.

Cu gâtul sucit

de

…spre înapoi.

Mergeam pe stradă. Grăbit. În spiritul câtorva zile agitate. În graba mea, abia aveam timp să evit trecătorii. Şi ei, ca şi mine. Grăbiţi. Încrâncenaţi în nu ştiu ce şi nu ştiu unde. Vitrinele magazinelor deveniseră bornele alergăturii mele pietonale. Arunc din când în când câte un ochi. N-am timp să mă opresc doar gândurile mi se succed după natura celor pe care le văd în ele: „Ce naiba e aia?, Aha, aici se găseşte!, Ce frumoasă e!, Oare cât costă?”…şi altele la fel de succinte.

Trag frâna de mână. Mental. Am obosit. Nu de la tocuri. De la căldură. De la soarele care mi-a bătut moalele capului. De la zarvă. De la alte mii de gânduri printre care se strecurau timide constatările şi întrebările de mai sus. Mă opresc locului câteva secunde. Respir prea repede. Nu-mi tremură picioarele dar simt că genunchi tind să se flexeze. Stau. Nu mai sunt deloc cum am fost acum câţiva ani. Neputinţa, şerpoaica, mă învăluie puţin câte puţin. La lucruri mici mă face de ruşine, mai întâi. Mă trezesc gândindu-mă la cum ar mai fi dacă aşa mai avea nişte ani. Mai puţini. Clipe de nostalgie ale altor vârste mă fac să-mi tremure mintea şi să-mi înjunghie inima. Privesc vitrina din faţă care îmi reflectă imaginea care-mi producere mâhnirea şi ea se tulbură a trecut. Văd vitalitatea, pasul săltăreţ şi voinţa neînfrântă de trup. Văd „pe toate lumea e a mea”. Văd independenţa. Văd…

Îmi întorc privirea. În faţa mea, la câţiva metri, o femeie. Cumpără flori de la ţiganca bătrână ce vinde de un milenium flori în faţa bisericii. Femeia are câţiva ani peste anii mei. Mă trezesc cu gradele de comparaţie în capul meu. Realizez. Mă scutur a jenă. Da, e omeneşte, da, e greşit. Mă iert şi-mi întorc gândurile. Plec mai departe. Chipul femeii mă urmăreşte. Şi mâinile ei, ca şi întreaga ţinută, statură, sunt în privirea mea interioară.

Revelaţia a venit la colţ. Înţeleg, sau aşa cred, aşa îmi imaginez, aşa i-am dat curs raţiunii, dacă ea ar fi existat şi nu doar o pură întâmplare dintr-o zi oarecare a vieţii mele.

Jinduim după ieri. Mereu cu gâtul sucit după clipele bune/frumoase/întregi din trecut. E ceea ce concret, palpabil avem, s-a întâmplat, am fost. După ceea ce am reuşit să fim. Ca şi cum, în azi, în clipa punctuală prezentă sau din faţa noastră, nu am mai fi, nu am exista. Punţi invinzibile între ieri şi mâine. Incertul, neştiutul şi necuprinsul viitor nu intră în schemă decât în măsura speranţelor, dorinţelor. Atât cât suntem bine, sănătoşi, puternici, altele ne sunt visele.
De aceea viitorul are formă materială în cea mai mare parte a lui proiectată de capetele, şi nu cred că mă înşel, ale unor oameni care se văd că sunt cei de dinainte.
Întrega făptură a femeii îmi revine în minte.
Eu cea de astăzi care se lamentează după cea de ieri. Dar mâine, o să mă lamentez după cea de astăzi. Curiosul mecanism al creierului mă trădează pe mine însumi azi gândind la ieri. Dacă azi nu mă bucur de azi, aşa cum e, aşa cum sunt, mâine după ce-am să jelesc? După o imagine fizică şi ea iluzorie în contextul lipsit de bucuria momentului.

Realizez brusc că femeia pe care tocmai am văzut-o e femeia ce-am să fiu peste câţiva ani. Exact femeia aceea care o să se tânguie după femeia pe care am zărit-o în vitrină. Şi care la rândul ei, o să fie jelită de femeia bătrână ca şi florăreasa. Un lanţ al plângerii spre înapoi ce face ca mersul bicicletei vieţii să fie împiedicat. Lanţul ăsta nu-i bun, nu-i ce trebuie să-mi fie în suflet, în inimă. Trebuie rupt şi zvârlit cu putere până nu-mi fură de tot trăirea reală.
Azi e azi. Împăcată, să trăiesc azi cu aşa cum sunt, cu ce am, încă, concret.

Azi sunt aşa cum sunt. Şi cum n-o să mai fiu mâine.

Tu de care ești

de

…măh?

Mi-am dorit iriși în curte. Zic curte, că ligheanul meu de grădină e supra populat. Zic curte că-i + ghivece. Cum am cosmetizat toți pomii de am stins lumina în casă pe timp de zi, am pus ochii pe niște pătrățele de pământ la care ajunge soarele. Deci, iriși. Băbuța din piață abia aștepta să-i cumpăr flori! Îi iau tot snopul de iriși la grămadă. Albaștrii și albi. Cu floare.

Acasă n-am stat pe gânduri și i-am plantat imediat în petecuțele alea de pământ. Și, cum am stat eu așa câteva zile în admirația florilor, numai că văd că-mi răsăre boboc întunecat. Și hop pe el cu lupa ochiului și mai mare! Și creștea, creștea și tot nu mi se lumina!
Maro! Hait!

iris

Îl postez veselă și zglobie pe FB. D-aici începe. Vreau și io, vreau și io! Bine, măi, se face, facem comandă, zic. Și-mi zice fiecare ce vrea. Pe viu grai, pe calea telefonului. Și, fac comandă. De bordo, mai întâi că maro nu mai avea. Bine, zic, bordo să fie!
Dau să plec și numai c-o aud:
– Și bicolor. Și galben. Și alb. Și roz. De m-a apucat durerea de cap!
Vaaaaai! Vreau, vreau, vreau. Și io, și el, și ea!
De dimineață m-am dus să-mi ridic comanda. Și m-am trezit cu un snop de iriși, fiecare plăntuță cu tot cu rădăcina și pământul aferent într-o punguță de plastic roz cât să acopere pământul. Snop?! Nu. O ladă cu snopuri. ”Ca să-i puteți căra mai ușor…”
Nimeni nu mai era ca mine! Fericită tare plec cu lada.
– Ce-ai acolo? mă tot întrebau pe drum.
– Iriși! răspundeam cu zâmbetul cât roata carului.

Ajung cu lada în birou și cum îi priveam pe ei, pe iriși, cu admirație și bucurie, îmi pică fizionomia facială!  Taman ce-am realizat că privesc în proporție de 90% numai frunze. Doar cei galbeni mai au flori, de unde și restul de 10% ca să facă întregul lăzii. Poafai! Îi iau la puricat, analizat și îi întorc, îi răsucesc, mă uit în lumină, îi bag în întuneric, doar doar s-or diferenția în vreun fel la clorofilă! Nada! Toți o nuanță și-un pământ! Ridic unul și îl întreb galeșă și duioasă:  Tu de care ești , măh??????

N-am ce face.
Plec cu lada înapoi, băbuța mea mă lămurește că nici ea nu-i știe! Când tocmai să-mi atingă falca de asfalt, îmi zice:
– Păi, da, și d-asta am scris pe pungă!
Și-mi arată. Și scria. Cu pixul. Care cum era după culoare. Numai pungile nu le cercetasem! Și-mi iau lada înapoi.

După stresul tufișului, mă așez cuminte pe scaun. Bine, bine, dar fiecare, ce culoare a vrut?!…
Și uite așa, mi se spală prima întrebare din cap cu o alta: Tu al cui ești, măh?!

Din friptura mea cea mică

de

…am hrănit şi o pisică.

200 de grame de friptură, nu-i mare chestie mai ales dacă se strânge pe grătar, mai rău ca mumia lui Tutankhamon după îmbălsămare. Noroc cu salata! Verde. Muuultă. Pisoiul candid și el prezent la masă crezând în minunile trecute. Nema! La privirea blajină n-a putut să-i reziste, așa că 2-3 bucâțele tot a căpătat.
Cu un oftat, la sfârșit de masă, Manolu a decretat:
Din friptura mea cea mică , am hrănit și o pisică…

Asta fu replica Manolului față-n față cu dieta. Pentru că de unde nici ultima gaură de la curea nu mai cuprinde, nimic nu mai cuprinde.

Noroc cu voința și putința. Încet, încet și sigur descongestionăm cântarul și ne micșorăm avatarul. Dieta continuă. Doamne ajută! 😀

Latura întunecată

de

…a fiecăruia dintre noi.

“Am toate defectele celorlalţi şi, totuşi,
tot ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.”
Emil Cioran

Nu ne place să ne recunoaştem şi latura întunecată. O ştim, o vedem manifestându-se, dar vina ei o poartă conjuncturile. Un istoric al experienţelor, o saturaţie a nemulţumirilor, o idealizare a lumii în care trăim, implicit o idealizare a noastră pentru a plăcea, a face parte din lume, grup, pereche.

Se spune că nu cunoşti un om decât după ce-ai mâncat un sac de sare cu el. Adică experienţa proprie alături de un om, în timp suficient de lung, te poate face să-l înţelegi şi să-l cunoşti. În latura negativă căci numai ea este cea care se ascunde. De aici şi multele neînţelegeri/despărţiri/divorţuri. Noi nu plecăm la drumul vieţii în doi de la acceptarea celuilalt în varianta întunecată  ca act de încredere ci de la varianta cosmetizată dată de sentimentul de iubire a ceea ce dorim să vedem şi nicidecum a ceea ce ştim sau am fost avizaţi.

„N-am avut încotro. Nu mi-a plăcut niciodată dar am făcut/am participat/ am zis. Nu m-a lăsat, nu am putut. Se poate şi fără mine(ajutor). Nu e vina mea. E din cauză că…./ a lui/ a ei/ a ta/ a lor” etc.
Lansăm voit iluzia şi impresia de oameni buni. Fiindcă, cel mai adesea, ne ascundem sub sintagma „eu sunt moral şi/sau credincios şi mă înfrânez/abţin/stăpânesc să fac aşa”. Cu alte cuvinte, pornind din noi punem o stavilă la ceea ce ne e ruşine, frică, etc.
Din aceste cauze ascundem sub preşul conştiinţei ceea ce nu trebuie să vadă mediul. Şi naştem cu fiecare respiraţie minciuna. Minciună faţă de noi înşine, minciuna faţa de toţi. Dar cum ea e omenească, ne-o iertăm în numele supravieţuirii.  Ceea ce n-are nicio legătură cu recunoaşterea vinei şi însumat cu asumarea ei.

Adevărul este noi alegem. În fiecare minut, în fiecare secundă. Utilizăm principiile după cum bate vântul. „Nu se face” poziţionat în contextul cel mai favorabil nouă. Ceea ce nu se aplică şi nu este valabil, în următorul context. Duali, duplicitari, meschini asemuim acest fel de a fi cu principiile(pe care le alegem noi) si nu acţionăm nicio secundă pentru a ocroti valorile general umane(pe care nu putem să le schimbăm după bunul plac).

Şi atunci, acolo unde acceptare nu mai e, nimic nu mai rămâne. De ceea ce ne e frică tot nu scăpăm.

Din câte am văzut/trăit/citit şi simţit pe propria-mi piele, am adunat câteva gânduri:

1. Oamenii depind de ceilalţi. Din teama de a nu fi judecaţi nu se vor opune la ceea ce e  chiar şi în contradicţie cu ei însuşi. Mai uşor le e să accepte mecanic, formal decât fie împotriva majorităţii

2. Nebănuit de uşor oamenii se dezmint de orice au declarat mai înainte. Ori de câte ori le e avantajos, rentabil şi lesnicios.

3. Indiferenţa întotdeauna e- dintr-un motiv sau altul- îndreptăţită.

4. Oamenii sunt în stare, dacă sunt ghidaţi şi li se dispune de către o autoritate, indiferent de experienţele şi stările personale, să facă, din supunere, orice faptă care să aibă consecinţe distrugătoare sau tragice.

5. Atunci când li se dă putere, îndiferent de câtă şcoală au, oamenii devin supuşi şi dependenţii propriei puteri şi astfel, cruzimea şi comportamentul nemilos în relaţie cu ceilalţi devin legitime.

6. Nimeni nu protejează pe nimeni. E o iluzie că având un grup în jurul nostru, aceştia vor acţiona. A nu se confunda compătimirea cu acţiunea.

7. Când avem pe cineva lângă noi, tindem, în situaţii dificile, să pasăm responsabilitatea pe umerii celuilalt, ba mai mult şi răspunderea asupra modului cum se desfăşoară situaţia.