Pentru că merit

…by Ana.

M-am nimerit, acum câteva zile, într-o zonă pe care, de regulă, n-o rulez prea des. Dacă cumva la an se întâmplă să ajung pe acele meleaguri îndepărtate ale Bucureştiului! Clar că e cu treabă, clar că de fiecare dată, datorită rulajului mare de schimbare de peisaj magazinistic(punct de reper esenţial pentru şoferul din mine), de aproape fiecare dată, descopăr America.

Aşa s-a întâmplat şi acum. Cum, dacă mă duc cu treabă, nu fac doar un circuit de formula 1, o târcoală, musai că mă mai scobor şi din maşină să ajung unde îmi trebuie. Pe drum pied, citesc, pe o vitrină de magazin, că e blec-fraideiul reducerilor la pantaloni. Ofertă, nu glumă! Intru. Mă învârt ca titirezul juma de ceas printre rafturi, suficient cât să mă încălzesc în paltonaşul meu. Când dau în clocot, mă hotăresc. Aleg, culeg, mă înghesui într-o cabină de probă.(Fie vorba între noi, urăsc probatul hainelor. Dacă vara e mai lejer, iarna, prefer să văd acasă ce-am luat! Pe principiul, dacă dă Domnul e pentru mine, dacă nu atunci e norocul cui s-o nimerii).

Întru. Trag perdeluţele. Scap de umeraşele cu pantalonii aleşi, agăţându-le. Scap şi de geanta din mână, punând-o pe scaunul din cabină. Broboane de sudoare îmi apar pe gât. Cald rău! În sfârşit, ajung să dau şi palton la cui. Un miros mă acaparează încetişor. Poafai, şi ăştia au probleme cu canalizarea şi mucegaiul! Din cauza spaţiului mic şi împrejmuit de perdeluţe, uite cum se simte de tare! îmi zic.
Mirosul mă împresoară şi mă face să bag a IV-a la descălţat. Trag de fermoarul cizmei drepte şi mirosul mă loveşte mai aprig. Eh, vine de la subsol, gândesc io, de parcă subsolul era în cabină şi nu le despărţea nimic!
Mă îndrept, scot piciorul. Mă aplec iarăşi să trag, de data asta, fermoarul de la cizma stângă. La reaplecare, mirosul îmi pare a fi de mucegai curat din sfântă căcăstoare! Ce draq mi-or fi trebuit pantaloni?! deja încep să mă îndoiesc de marea ocazie.
Dau jos şi cizma stângă şi îmi fac calculul că operaţiunea inversă o s-o fac cu perdeluţele trase ca să fie mai mult aer.

Mă reaplec cu ocazia scoaterii propriilor pantaloni.

Păzea, fugiiiiiiiiiţi! A murit familia de  sconşi! Ce spun eu aici, a murit o dată întreaga specie de sconcşi! Nene, crimă şi pedeapsă! Se ridica aşa ca un abur… o emanaţie de lovea cu upercut de KO la olfacţie!

Un gând tembel mă străfulgerează. Iau, hotărâtă şi iute, cizma stangă şi o duc la nas. Nada! Complectamente, NADA! Iau cizma dreaptă şi fac acelaşi gest! S-a dovedit fatal de aproape de nas! Vinerea 13, tramvaiul 13 şi etajul 13 s-au adunat grămadă! Adică momentul, lovitura şi striveala sub miros! M-am dezechilibrat, noroc cu peretele din dreapta de care m-am ţinut temeinic că altfel plecam cu tot cu perdeluţe trăgând după mine cabina improvizată!
Cu cizma la depărtare, îmi revin din iz. Şi, înţeleg. Căci, nu mi-a fost greu să pricep că hoitul era la mine-n cizma dreaptă iar de provenienţă, că n-am mai omorât niciun şobolan de acum 3 ani şi ăla e îngropat, pisicile nu-mi sunt străine! N-am mai avut niciun dubiu, că una dintre ele a găsit litiera ideală! Model cizmă, cu blană! Moale, pufoasă, călduroasă! High quality! Te joci?!
Normal că nu ştiu căruia dintre ele trebuie să-i mulţumesc cu vreo două şuturi sub coadă!

Ce pantaloni, ce reduceri, ce moment! Nici că mi-au mai trebuit!

Nici nu ştiu când mi-am tras pantalonii pe mine şi când m-am îmbrăcat cu paltonul! M-am încălţat, am tras fermoarele cizmelor ş-am ieşit repede înainte să vină vânzătoarea să dea perdeluţa la o parte ca să verifice dacă nu s-a împuţit careva la ea în cabina magazinului!

 

Cu rata

…pe rută. Poveste de acum 100 de ani…

Plec la drum. Mă urc în rata plină. N-am mai mers cu rata din copilărie. Dau din umeri mental a n-am ce face. Îmi fac loc şi, dintr-un noroc, o legătură de găini sunt date la o parte şi mă aşez pe un scaun. Nu contează nimic, nici scaunul plin de pene şi nici paltonul meu. La şase dimineaţa, nu mai are nicio importanţă. Drumul e lung. E cald în maşină. Geamurile aburite ascund mizeria dar nu şi mirosul de ţuică amestecat cu sudoare. De la şofer se aude în surdină un lălăit. E prea cald. Deschid paltonul şi din el îmi răsare costumul. Da, cu treabă, la treabă. Maşina opreşte. Vecinul cu găinile dă a lehamite din mână şi se scotoceşte. Scoate 2 lei împăturiţi. Îi îndreaptă, îi îndoaie pe mijlocul lăţimii şi-i ţine aşa, în aer, a aşteptare. Şoferul trece pe la fiecare. Adună. Când ajunge la noi, înfaşcă cei doi lei ai vecinului şi se uită a mirare la mine. Scot legitimaţia. Asta am, asta dau. Mormăie cu necaz un „fir-a-aş al draq!”. Trece mai departe. Nu mult. 2 secunde. Se întoarce.

– Mata ai venit să mă controlezi? îmi zice şoptit şi speriat.

– Nu. Am altă treabă, îi răspund.

– Mata ai venit să mă controlezi! zice, de data asta, sigur pe el dar cu obidă.

– Nu. Vezi-ţi de treabă. Pleacă şi dă drumul la maşină. Mă grăbesc.

– Ai venit să mă controlezi! Păi, ce io nu văd?! Legitimaţie, costum, geantă de şef! Ştiu io! Am cinci copii acasă!

– Pleacă! deja lumea se uită la noi. E din ce în ce mai cald. Aerul fierbinte şi pestilenţios îmi ridică stomacul gol în beregată.

Şoferul pleacă. Ajung la destinaţie. Cobor, nu înainte să-l aud:

– Am 5 copii acasă!

Uşile se închid, îmi văd de drum. Trag aer în piept tot drumul, până îmi îngheaţa plămânii. La treabă, cu treabă. E noapte deja când mă întorc. Aflu că ratele sunt din două în două ore. Stau la capăt de linie şi aştept. Vântul care mă bate din toate părţile mă face să-mi doresc izul cărpănos din rată.  Lumea se strânge în jurul meu. Rata vine. Ne urcăm pe apucate. Apuc şi scaun. Cu coada ochiului, în trecere, mă uit la şofer. E acelaşi.

Vine la mine. Direct, fără să mai pornească maşina.

– Mata mă urmăreşti! E sigur pe el şi e un amalgam de indignare şi frică. Uite, i-ai p-ăştia, şi scoate un teanc de 50o de mii de lei. Sunt 5 milioane. Hai, ia-i! E pentru matale!

Sunt obosită. El nu ştie. Eu, da.

– Te urmăresc, pe draq! Lasă-mă, nene, în pace cu banii tăi!

– Bre, mă ia la sentiment după ce-mi citeşte mai mult decât iritare în voce, spune, bre, adevărul. E clar că mă urmăreşti! S-a plâns vreunul, am reclamaţii! Sigur am reclamaţii, lasă că ştiu eu! Să plâng, ai draq, dar n-ar avea unul abonament! Ce să le faci, sunt săraci! N-au de unde! Iar io am 5 copii acasă. Hai, nu mă da în gât! Bei ceva să te mai încălzeşti că văd că eşti tare zgribulită?

Trag aer în piept. Sunt obosită. Vreau acasă.

– Porneşte maşina, îi spun tăios. Îmi vine să-i spun că discutăm la capăt, numai să mă lase în pace, dar mă răzgândesc că, de gânduri şi frică, ne bagă tălâmbul în vreun pom. Hai, ce te uiţi la mine?! Porneşte! sec dau comanda. Nu mai are loc de întors. Pleacă spre volan, bombănund la fel: am 5 copii acasă!

Mi-e frig. Mi-e foame. Sunt obosită. Moţăi pe scaun ca unul de-a scăpat după 12 cu 24. Ajungem.

Cobor. În spatele meu, şoferul.

– Bre, m-ai urmărit, nu-i aşa? Aaaaa, acum m-am prins, eşti procuroare!

– Nu sunt, lasă-mă-n pace!

– Da′, ce eşti?

– Sunt inginer, expert, şi-atât!

– Aaaa, deci, vezi, eşti tot un fel de procuroare! Ştiam io!

– Nu sunt! Vrei să-ţi scot legitimaţia? Uite! şi dau să bag mâna după ea, în geantă.

– Nu, nu, nu, laaaaas-o acolo! N-o mai scoate, ce draq! Hai să-ţi dau ceva de băut că eşti de treabă!

– Lasă-mă, nene, în pace! Vezi-ţi de drum, du-te şi-ţi predă maşina!

– Aaaa, nu-i nevoie, l-am învăţat p-ala mic, şi-mi arată un zbârlit de vreun metru şi ceva, care-mi zâmbeşte tălâmb. Hai, să-ţi dau ceva de baut!

Mă trage de mânecă. Mă smulg de mânecă.

– Hai, bre, nu fii tehui!

Tehui?! Mă lasă mută. Merg spre birtul autogării. Ne aşezăm la o masă.

– Ce să-ţi iau? Hai să şi mâncăm ceva. Ce bei? Vrei o ţuică?

Socotesc, adun, îi spun:

– Bre, uite care-i treaba. Io nu beau decât whisky de un anumit fel. Mă duc în benzinărie să iau ce-mi place şi mă întorc imediat.

– Aaaa, nu se poate, io cumpăr! Stai că vin cu mata! şi dă se ridice, io îi pun mâna pe umăr:

– Stai aici, bre, că pierdem şi masa şi trebuie să pândeşti când vine ospătăriţa aia să ne ia comanda. Lasă, când mă întorc îţi spun cât face şi-mi dai dumneata banii.

N-are ce face, rămâne pe loc nu înainte să mă întrebe ce vreau să comand. Ce vrei dumneata, o friptură de care-o fi, îi zic. Şi plec.

Şi nici că m-am mai întors până în zile noastre.

De la ţară adunate

…pentru realităţi derapate .

Povestea ascultată, şi minteneş, pe scurt, redată, mi-a amintit de bancul cu baba. Care nu vroia să treacă strada. Pentru că n-avea nevoie.

Într-un colţ de ţară sau de provincie uitat de lume, civilizaţie şi noroc, dar neuitat de politicieni înainte de alegeri. Într-un loc unde duduia cândva o ramură a industriei, unde contractele de peste mări şi ţări se înghesuiau la porţile fabricii. Unde acum, cu zvărcoleli trage să moară sau mai bine zis, e moartă dar am refuzat (cu disperare)să cred ceea ce văd.

Între două tururi, întreaga comunitate doritoare şi prestatoare de vot, din primul tur de scrutin, şi-a schimbat opţiunea. Pe baza de 50 de lei pe cap de votant/săptămână şi în fiecare zi cu pungi pline de ulei, făină, zahar, mălai. Din poartă-n poartă, din bloc în bloc. Cârciumile au duduit, lumea s-nveselit, tuciurile a mămăligă au plescăit şi la vot bucuroşi au pornit. Şi-au votat.

„- Bă, ş-acum, cum mai derulez eu proiectul cu apa curentă să o bag în case?! a întrebat primarul.

Răspunsul a venit sec:

– Dă-o draq de apă curentă, că avem puţuri!”

M-am tot gândit, pe drum, la întâmplarea reală povestită. În colţul ăsta de ţară de care scriu, 10 lei e mare. Foarte mare. Restul bancnotelor sunt fictive ca în calculatoarele băncilor, la ei, pe caietele de datorii ale buticurilor de unde îşi cumpără strictul necesar. Priveam împrejurimile şi nu mi-a fost greu să înţeleg. Case dărăpănate. Blocuri în paragină. Fabrica aia cu mii de geamuri sparte. Halele pustiite şi tâlhărite de orice utilaj. Griul şi deşerăciunea aerului. Posomoreala oamenilor. Din haine şi de pe feţe. Mulţimea de barăci cu second hand. Fără speranţă, fără viitor. Prezentul este singura zi pe care şi-o pot permite iar asta le ocupă tot timpul, cum s-ar spune.

Undeva în răspunsul ăla stă deşertăciunea zilei de mâine. La ce le-ar trebui apă curentă când o dată cu apa pe ţeavă, le vine şi factura, factură pe care n-au din ce s-o plătească, nici azi dar nici prea curând socotind în ani?! Când şi ultima redută a locurilor de muncă, din zonă, o văd cum se mistuie în altă şmechereală. Aşa, apa din pământ e gratis. Partea cu civilizarea vine mai târziu după asigurarea nevoilor primare şi a gurilor de crescut înconjurătoare.

În toată întâmplarea, însă, stă dezastrul strategiei naţionale tot perpetuat indiferent de care parte sau culoare politică a fost la putere. De 25 de ani, tot au pus carul înaintea boilor. Şi tot de atâţia ani, momim boii să împingă carul. Doar când e nevoie de ei, la alegeri. Părăsiţi în restul timpului se descurcă cum (nu)mai pot. Jigăriţi(din ce în ce mai mult)se mulţumesc cu puţin sau sunt gata oricând să-şi vândă votul şi nu numai. Şi asta e tot ce contează. Câţi mai mulţi săraci şi goi, câţi mai puţini „aleşi”. Numărul de manipulabili e cel care contează. În orice colţ de ţară. În orice domeniu. Acum şi-n vecii vecilor, amin!

De câte ori plec şi ies de sub cupola mirobolantă a capitalei, de atâtea ori mă întristez şi mai tare. Prăpastia dintre oraşul Bucureşti şi restul oraşelor sau a comunelor este din ce în ce mai mare. S-a transformat în hău. Şi parcă nimeni nu-l vede şi nimănui nu-i pasă. Ceea ce nici nu mai admitem că mai e posibil, există chiar sub nasul nostru.
Dincolo de pragul Bucureştiului e o sărăcie cruntă ai cărui păduchi să nu ne imaginăm că nu ne vor ajunge.

update, aşa picat la momentul oportun. Principiul e valabil şi pentru subiectul de mai sus. Click a i c i

La o plimbare

…într-o seară.

Lumina pe-nserate, galben de toamnă, aşezare pe colţ, trei ferestre cucuiete la mansardă, rotundă ca o portocală, toate astea au făcut-o, în ochii mei, de poveste. M-a mirat prezenţa ei, nevăzută, neobservată de mine de atâta timp, pentru că în zidurile ei e dăltuită vremea veşniciei. Am rămas cu ochii la ea, între mirare şi bucurie. O casă frumoasă la un nod de drumuri. O casă de poveste care revarsă poveşti.

o casuta

 

Mă întorc spre fiinţa care mă însoţeşte la o plimbare. Ea însăşi îmi spune o poveste. A unei Doamne care n-ar fi trebuit să fie mereu o doamnă. A unui OM cu demnitate şi cuvânt respectat care n-ar fi trebuit să se lege atât de mult de principii în lumea asta a non valorii presărată cu minciuni şi înşelătorii ancestrale. Un Om cu principii rămâne, indubitabil, singur. Ca ea.

Îi arăt casa. Frumoasă dar tristă. Trainică dar fără să mai fie „vie”. Cei ce-au locuit-o poate i-au dat strălucire cândva, alţii, acum, o tratează ca pe un bun funcţional. Au făcut din ea, pe rând, palat sau (aproape)ruină. Faţada ştearsă, gardul şui, ferestrele neîngrijite, tabla acoperişului ici-colo ruginită, ţin doar dezinteresul sau neputinţa proprietarului. Proprietar care mai mult ca sigur se mândreşte cu ea. Prin ea îl face valoros, cu ea a fost scos din mulţime.

Dincolo de aspect, însă, stau propriile cărămizi. Temeinic încastrate în mortarul temeliei. Doar buldozărul sau Pământul puternic cutremurător , o vor răpune grămadă.
Înţelege târziu că e ca şi casa de peste drum, că n-a avut proprietarul potrivit. C-a locuit-o cineva nemeritând-o întru onestitatea ei.

Toţi suntem ca o casă. Faţadele şi interiorul sufletului ţin (şi)de cei ce ne locuiesc. Ne facem treaba pentru care am fost zămisliţi. Destinul fiecaruia în frunte ne e scris. El iese din noi, fie prin tencuiala jilavă şi scorojită, fie prin varul proaspăt. Diferenţa o fac cei care ne însoţesc care ne pot trece existenţa prin tenebrele chinului sau bucuria vieţii. Disperarea deznădejdii din care să se nască ceea ce inevitabil suntem sau din strălucirea fiinţei să fim, lin, ceea ce nici nu am gândit vreodată că putem să fim.

Împlinirea umană nu are nicio legătură cu resemnarea existenţială trecută, cum nici amăreala convieţuirii cu obţinerea a ceea ce ne-am dorit. Chiar împăcaţi cu noi înşine nu putem aboli negura trecutului cum nici posesiunea de bunuri materiale nu poate cauza liniştea sufletului. Amândouă, însă, se desprind din ceea ce facem şi mai ales cum facem. Plătim un preţ chiar dacă nu-l recunoaştem sau nu-l declarăm. De cele mai multe ori ne ia o viaţă ca să înţelegem că am plătit cu propria viaţă scursă în sensul invers al  strălucitoarei distingeri.

Răspunsul fiecaruia din noi îl găsim în orice oglindă privită cu onestitate. Dacă o avem şi suntem capabili s-o înfruntăm.

Cafea cu zaţ

… n-am mai băut, cred, de ani buni.

Zilele trecute am primit una. O cafea cu zaţ , de ibric. Pe care am băut-o, vorba cântecului. Nostalgie, gust aparte, un „altceva” demult uitat. Cum cana mi-a fost din dotare, am plecat cu ea înapoi în birou, unde mă aştepta „treaba”. N-am apucat s-o vântur prin apă, s-o spăl de resturi. Cum-necum, a rămas acolo în stânga mea. Poate o oră. Poate două. Un timp. La un moment dat, mi-am ridicat privirea spre ea. Drumul zaţului era acolo cu toate cele ştiute.

Şi, mi-am amintit. Mi-am amintit de vremuri uitate. De nechezol. De speranţele dintr-o ceaşcă de „cafea” întoarsă. De ritualul băutului, „încă puţin”, de pata lătăreaţă a serveţelui pe care întorceam cana. De aşteptare. De nerăbdare, „până să se aşeze”. De tinerele şi năroadele, chiţăitoare şi mai mereu zâmbitoare, ce întorceau ceştile de cafea cu speranţa ivirii alesului printre haosurile oculte ale boabelor mărunţite. Cu ce literă, dacă e blond sau brunet, dacă e la ceas de seară sau oră de vară. Cu teamă, şi de necazuri, întrebam. Şi de examenele care băteau în poarta sesiunii de primăvară-vară-toamnă. Învârteam, răsuceam cana în neştire până când se potrivea o literă, o figură, un drum sau punctul era alb aducător de noroc, iar pe cele negre ce le număram ca zile/săptămâni de aşteptare. Ne prosteam una pe alta ştiindu-ne fiecare una alteia păsurile şi visele. Ştiam şi asta, dar noi, fetele, vroiam să auzim ce ne doream.  Că vine, că trece, c-o să fie bine. Făt-Frumos, necazul, examenul. Era un mod de a născoci speranţa în vremuri tulburi.

N-am mai „ghicit” şi nici n-am mai auzit prin preajma mea, de ani buni, ca cineva să se mai îndeletnicească. Habar n-am unde a dispărut(şi nici când a dispărut) obiceiul sau „ocupaţia” asta. Poate cu inventarea primului filtru de cafea. Poate cu tehnologia care-ţi aduce zilnic câteva horoscoape. Poate cu „specializarea” în domeniu a Mamelor Omida din casele lor cu turnuleţe. Poate…unde cafeaua e pe toate drumurile mall-urilor. Poate…unde nu se mai strâng prieteniile decât virtual…

Am privit dâra de cafea. Şerpuitoarele forme mă ademenesc să mai „ghicesc” încă o dată de dragul vremurilor de altă dată…

cafea cu zat