Poze mai mult

de

…sau mai puţin semnificative.

Litoralul românesc are un iz aparte. E ca o maaaare shaorma cu de toate. Nu ştiu dacă e vorba de toleranţă sau obişnuinţă, dar nu-mi displace atât de tare încât să mă sictirească sau ursuzuiască sau să arunc cu vorbe pline cu nefericiri în el. Ăsta e el, aşa cum e. Oamenii, locurile, putinţele şi neputinţele.

Stăteam şi mă uitam ieri la mulţimea strânsă în jurul „indienilor”. Habar n-am! Cine sunt eu să-i judec pe ei sau bucuria lor de-a asculta, a participa la spectacolul ăla?  Dar erau mulţi şi cu chipurile senine şi zâmbitoare… că ştii, te gândeşti dacă după ce-ai văzut în tot restul timpului străzile gri cu oamenii şi mai gri sau cu feţe apăsătoare, trecând de joasa prestaţie a unor pene cântătoare şi dansatoare, dacă, deci dacă, până la urmă ce-i mai important…dacă nu efectul asupra fiecăruia dintre noi?

Ca întotdeauna m-au impresionat poneii. Tristeţea lor.

În rest, nimic special, doar o faună şi-o floră autohtonă, nişte oameni după posibilităţi, după exemplele pe care le-au strâns de-a lungul timpului, după gradul de cultură şi civilizaţie pe care şi le-au permis sau le-au fost permise.

E uşor să judeci ce nu-ţi place însă eu rămân la aceeaşi idee fixă că aşa s-a hotărât să fie. Mulţi şi manipulabili, cu bucurii simple la indieni.

Am prins mitingul aviatic de la Tuzla. Pe drum, deasupra noastră. Fain.

În rest, văd doar ce vreau, aud doar ce-mi place.

Despre vacanţă

de

…umpic altfel.

Cum anul ăsta a fost altfel şi vacanţa e altfel. De fapt, aşteptarea ei, ea fiind în derulare. O dorinţă acută de sanatoriu mă încercă. Exact! Cu bateriile pe un minus insolit şi obraznic. Ce soare?! Ce mare?! Ce program?! Ce plimbare?! Neeee!

Mă încearcă o lene dureroasă pe la toate încheieturile, ocazie cu care, am descoperit că sunt mai multe decât le-am numărat vreodată. Aş inventa, pentru stări din astea, un serviciu nou cu ofertă all inclusive: 3 zile de glucoză cu somniferul inclus 😀  după care 3 zile de masaj de 8 ore pe zi! Eficienţă maximă!

Deocamdată cam atât despre vacanţă, că mi-am uitat cablul de date în cameră şi nu-l pot arăta pe Pinocchio! Data viitoare, că ăsta a fost prima achiziţie făcută din vestitul bazar Prichindel care nu mai exista în Neptun.
Io în diferite ipostaze:

lene mare

sau aşa:

lene_mare2

update:

pinocchio pinocchio2

Mai există

de

…şi pisic fericit 😀

Mai există

Ce puteam să fac?
Să restricţionez ieşire, şi da, era posibil, sau să îi facilitez plecările. Dar eu iubesc şi apreciez libertatea.
Şi nu din vârful buzelor sau din suprafaţa plană a tastelor. Pentru că şi el, chiar dacă-i un amărât de pisic, are dreptul la felul lui de-a fi. Inclusiv, lumea largă. Inclusiv, la neîntoarcerea. Am avut rolul meu, al nostru când ne-a găsit pentru a-l salva. Poate ăsta a fost tot. Poate, conform proverbului, „câinele de la uşa măcelăriei nu pleacă”. N-am de unde să ştiu. Dacă m-am ataşat de el, chiar fără rostul lui ancestral de a prinde şoareci, de a fi folositor pe lângă casa omului? Ei bine, da! Poate chiar prea mult, dacă mă gândesc că-i un simplu animal. Dar nu-l consider doar un patruped, şi asta e valabil pentru oricare din animăluţele din jurul casei. Sunt nişte fiinţe. Făcute de Dumnezeu. Create cumva altfel decât noi şi asta nu le face să fie mai prejos.

Pe lângă de a-i da (re)libertatea şi din partea noastră, mai era o problemă. Orice pisic atunci când sare cade pe toate cele 4 picioare. El, nu poate decât pe cele din faţă şi asta e rău pentru el. Cu fiecare săritură îşi zdruncină coloana care, în timp, o să-i fie afectată.

Asta e povestea uşiţei, cu tot cu gândurile ne sau exprimate. Pentru că nici nu avea cum să fie altcumva.

Pisicul a găsit soluţia aşa cum e să-şi recapete libertatea. Trepiedul, s-a căznit până când a găsit calea să sară gardul.
Şi-a impus libertatea. Şi atunci, trebuia.
M-a amuzat, ca lecţie. Un Trepied plin de voinţă şi iubire de viaţă.
Sau, ca semn. Un Trepied pe care-l iubeşte Dumnezeu. Şi dacă El îl iubeşte…
Ori, ca întâmplare. O alegere pe care o aveam de făcut ca pe oricare alta în viaţa asta efemeră.
Sau, ca încercare. Între ceea ce gândim şi afirmăm şi ceea ce, real, facem.
Sau, mai presus de toate, ca demnitate. A lui, a noastră. Iubirea nu ridică ziduri şi nici nu leagă cu lanţuri. Întoarcerile nu se cerşesc.

Înc-o evadare

de

…la munte, altădată şi la mare!
La Marea Neagră, adică.

Înc-o evadare

Ana şi vrejul

de

…de roşii. Poveste autohtonă de ghiveci pe asfalt.

2 fire, 2 paie
Iaca, mamă, ce trăznaie
Se făcu roşia pălălaie!

Le-am luat în primăvară din piaţă. 3 fire de roşii cherry. Erau ele de felul lor voinice de vreo 50-60 de cm. Arătau ca nişte codane din ai căror obraji pocneşte sănătatea. Nici n-a fost altfel. S-au adaptat repede pământului în care au fost plantate şi şi-au văzut de rostul lor. De crescut. De înflorit. De zămislit. Şi nicio dezamăgire n-au avut de împărtăşit. Io cu udatul şi legatul lor, ele cu roadele. Nu, cu copilitul pas. Nu că nu ştiam, dar azi nu, că plouă, mâine nu, că iar plouă, poimâine iarăsi nu, că s-a făcut noapte când am ajuns eu acasă, răspoimâine nici, că am avut o treaba mai grabnică iar răs-răspoimâine tot nu, că iarăşi plouă. Ca-n şi de poveste.

Zilele treceau,
Ele se-nălţau
De 2 m mi se făceau
Roşii lilipute
Care şi rodeau!

Ajunseră vijelioase până la înălţimea gardului. De două zile mă tot uit cum îţi iau avânt şi mai spre sus. De vreo două ori mi-a fugit stânga ca să-i smulgă vârfurile căţărătoare dar parcă curiozitatea e mai mare 😀 !
Ei, să te văd io, până unde ajungi mătăluţă până-n la toamnă!
Căci, io cam văd vreo două variante:

1. ori o să fie ca vrejul de fasole a lui Jack şi-o să mă caţar pe el de-o să ajung în împărăţia de pe acoperişul coşmeliei pe post de garaj al vecinului, unde o să descopăr, mimând stupoarea de rigoare, fix Uriaşul, adică, hidroforul ăla ruginutu‘ pe care tot noi l-am depozitat acolo,
fie,
2. ori o să coboare pe vrej, toţi uriaşii, adică toţi şobolanii din dotarea cartierului precum şi alte goange te tip carasmârtiţe şi pocoflendere!

Până una alta, mă laud şi io cu ele 😀

uriasa