…cea dragă.
Momente. Credinţe. Speranţe. Iubire. Din grădinuţa mea toate răsar printre frunze, culori şi nuanţe. Un loc de refugiu.
Ca să nu uiţi
…Ano!
Ieri, un prieten mi-a explicat simplu şi mai ales pentru firi vulcanice şi încăpăţînate, lecţia obedienţei&aplaudacului. În sfârşit, mi-am zis, am înţeles-o şi io! Ca să nu uiţi Ano, fă-o postare, să ţi-o aminteşti de dimineaţă şi de seară!
– Fată, uite te duci la şefu’ şi el zice:
-„Doamna Ana, trebuie să punem în grădină câteva flori, aţi înţeles?
– Da, şefu’, să trăiţi, punem flori!”
Nu te apuci tu să faci pe deşteapta şi să întrebi nici câte flori, nici de care şi nici unde, ai înţeles? Mah, ai înţeles?
Dau din cap şi prietenul continuă:
– Dacă cumva şefu’ îţi zice:
– „Doamna Ana, vedeţi că florile trebuie plantate la umbră sau sub pământ la 20 de cm!”
Nu cârîi, nu mârîi şi nici nu te apuci tu să spui: că nu se poate, că nu s-a mai văzut, că alea alea, oricât de bine cunoşti tu domeniul, şi istoricul şi realitatea! Aaa, poţi să zici aşa:
– „Şefu’, există şi varianta la soare şi deasupra…
– Nu, doamnă, la umbră! Şi sub pământ!
– Da, şefu’, să trăiţi, la umbră şi sub pământ le punem!”
Şi-o spui cu convingere! Măh, ai înţeles?! Ai ÎNŢELES???
De înţeles, înţeleg, de aplicat…Vremuri tulburi mai trăim…Ori te dai după gard în numele supravieţuirii, ori ţi-o iei în freză de te plâng şi cucii …dar de la distanţă ca să nu-i vadă nimeni că s-au raliat cu tine ori cu problema ta.
De ce eu
…de ce mie?
Zilele asta am tot auzit aceste întrebări. Şi nu, categoric, în circumstanţe fericite! Cu obidă, cu spaimă, cu nemulţumire. Faţă de soartă. faţă de Dumnezeu, faţă de întâmplare. Primele dăţi când mi-au navălit timpanele, n-am remarcat. Apoi…
Revolta asupra unui lucru neplăcut care ţi se întâmplă, poate chiar înainte ca acesta să-ţi fie fatal, chiar să ştii că-ţi este fatal. Nu sunt nici insensibilă şi cu atât mai puţin în necunoştinţă de cauză.
Nici nu ştiu cum să scriu ca să mă exprim cât mai pe înţeles.
Aţi privit vreodată un gol imens pe care să-l localizaţi, să-l cercetaţi, să fiţi emoţionaţi, însă, nicio clipă să nu vă gândiţi că acolo e hăul în care o să cădeţi iar dacă-ar fi n-ar fi ?!
Ei bine, exact aşa văd eu problemele de acest fel. Un gol imens se naşte în mine. În el, nu există niciun sentiment în afară de surprinderea de moment a fenomenului. Ceva la care nu m-am aşteptat. Ceva la care am nevoie de foarte puţin timp să accept că se întâmplă şi să-mi clădesc un drum prin nevăzutul eveniment. Niciodată, dar niciodată, nu mi-am pus cele două întrebări. Nu le văd rostul, sensul. Nu l-am învinovăţit pe Dumnezeu dar nici pe mine! De ce eu ?! E la mine, am fost aleasă şi punct. Atât. Motivaţia nu contează. Nu-mi aduce nici alinare şi nici nu şterge nimic din urâtul drum care trebuie(sau nu trebuie) parcurs. Cu aviditate la început, vreau să ştiu care e ansamblul problemei ca să-mi proiectez, în cunoştinţă de cauză, paşii. Să-i urmez ca pe o datorie morală faţă de mine însumi. Nimic altceva în afară de un zâmbet pe care eu îl consider idiot, dar nu fiindcă nu ar trebui să fie ci pentru ceea ce îmi aduce el mie, din afară vizualizat. O imagine(falsă) de fiinţă puternică. Care se descurcă singură. Şi de cele mai multe ori, prin poza asta interpretată strâmb…
Dar altfel nu pot şi nu nici vreau să mă manifest.
Cumva, privind în jurul meu, realizez că-s diferită în declicurile interioare. Şi probabil, trăind intens şi ascuns fiecare clipă a nefericitei probleme, ea mi se întipăreşte în minte cu tot cu senzaţii şi cu succesiunea de etape. Şi, probabil de aceea nici nu uit. Şi, tocmai de aceea, ori de câte ori sunt în preajma cuiva ce trece printr-o situaţie similară, nicidecum întâmplător, pot empatiza şi sunt alături de aceea persoană. Să nu fie singură, să ştie, să ajut. Nu fug de urât, nu mi-e teamă de urât. Face parte din viaţa noastră, e parte din noi. Probabil, ăsta e răspunsul la cea de-a doua întrebare, dacă ar conta. Dar nu contează.
Cântecul de dimineaţă:
Pe drumul de seară
…vine-o feţişoară
El e Făt Frumos
Deloc capricios!
Ziceam că scriu câteva rândul despre partea masculină, cea cu (mai)vină puţină 😛 , ca să rămân în ritm şi rimă. Şi mai ziceam, aici, despre perdeaua dată la o parte. De unde tot frica răsare/Ca o fată mare. Numai că, una e masculinitatea din interior şi una e aia din exterior. Una e să pui mâna pe perdea, alta e să vezi înăuntru. Dacă femeile pun mâna pe perdea ca să-şi surprindă concureţa, bărbaţii pun mâna pe perdea ca să prindă concurenţa 😀
Dar noi ne potrivim…
…fiindcă ne izbim.
Dar noi ne potrivim în interese ne lovim ,
Da, da.
Bărbaţii au trei frici majore, pe ele baleiază, în mod regulamentar, o grămadă de altele, care mai cuminţi, care mai perverse:
– pierderea libertăţii, a mişcărilor pulsatorii străine de neam şi mai ales de casă. Pe principiul, fiecare soţ are dreptul să-şi amintească că-i şi bărbat! De unde pierderea libertăţii se înfrăţeşte la braţ şi împunsătură, cu însăşi nevoia ancestrală de a i se reconfirma virilitatea, lungimea, iuţimea, isteţimea şi mai ales voiciunea. La capitolul ăsta, fiecare se descurcă cum poate dar mai ales ţinând cont de ingeniozitate mintală (şi spaţiu de desfăşurare) în a găsi motivaţii plauzibile, scuzabile şi iertabile faţă de minunăţia de acasă şi de care a fugit la alta.
Poţi să treci zâmbind prin toate,
Şi vreo două ore lâng-o altă jumătate
Că banii n-aduc fericirea,
Dar te ajută să-ntreţii şi iubirea.
– lipsa unui confort acceptabil din care să nu fie dat afară dacă nu-şi permite să şi-l asigure şi singur şi tot singur să facă pe uşierul atât la intrarea cât şi la ieşirea femeilor din viaţa lui. Berica lui, tabieturile lui, jucăriile lui şi, mai presus de tot şi toate, locul unde ancorează vremelnic sub egida liniştii între 2 spre 4 stele: fără ciocănitoare şi fără dictatoare. La 7 stele, e heavens, că se dă şi servitoare. Ah, cu zâmbet şi mută. Sau redusă la muţenie, din admiraţie, desigur!
Şi chiar de-ţi vine greu să vezi,
Eu sunt aici ca să te luminez
Să-ţi spună cineva că eşti frumoasă
Cât nu mă dai afară din casă.
Lângă tine stau
Lângă tine stau
Cu tine nu mă plouă nopţile
Mă hrăneşti şi-mi cresc şi burţile
– părăsirea, ei da, chiar aşa! Nu, nu le teamă să rămână singurei, pustii şi cu ochii mari şi tremurători! E o chestiune de orgoliu masculin născută undeva în drumul spre lumina ieşirii din uter. O dată în viaţă a fost expulzat din confortul mamei, ajunge! Deci, oricând ei, niciodată s-apuce ele. E simplu si nimic complicat. Se numeşte vanitate.
M-ai dus de la 36 de grade, 36 de grade, 36 de grade
La 20 grade, 20 grade, 20 grade, 20 grade…
ps. ambele texte în nuanţe glumeţe, şi acesta şi cel de aici, ca să nu discriminăm pe nimeni 😀 Pe drumul de seară
Vise
…cu ochii deschişi.
Sunt pe o străduţă laterală a blocului cunoştinţei mele. Acolo am găsit loc de parcare, acolo am lăsat maşina. La plecare, doamna m-a condus până la maşină. Încă, mai povesteam, încă mai era ceva de spus. Ba mai mult, aştepta o veste importantă şi avea emoţii. Când i-a sunat telefonul, din discreţie, am considerat potrivit să mă îndepărtez.
Aşa am dat cu ochii de ea.
În paragină. Tristă. Gri. Uitată de lume şi viaţă.
Când şi-a terminat convorbirea, doamna s-a apropiat de mine. N-am aşteptat să mă întrebe:
– O vezi? O vezi albă cu tocăria şi sageacul refăcute în culoarea lemnului de nuc?
Uită-te la scări! Le vezi? Le vezi cu betonul refăcut, cu treptele drepte şi covoraşe antiderapante ce imită modele de fier fojat?
Vezi pe colţurile alea ghivece de beton cu plante curgătoare? Ştii ce-aş pune pe exteriorul peretelui scărilor? I-aş pune un panou de fier forjat în aceeaşi formă dar fără să-l acopere total…
Vezi uşile alea fabuloase?!?! Uită-te la broderia de lemn!
Minunate! Să le redai strălucirea cu patină semi-ternă a unui lac…să le protejezi cu o copertină dantelată…Şi vezi aplicele ce le iluminează în noapte?
Priveşte curtea asta mică şi discretă…cu iarbă verde, deasă, ca un covor. Vezi boltele de trandafiri, pe peretele dinspre vecinul din dreapta, sub care stă măsuţa aia metalică, rotundă, cu mozaic pe blatul ei? Cu două scaune cu spătar dantelat, tot din fier…
Privesc gardul de fier forjat de acum 50 de ani. Mă gândesc, cu glas tare, ce zace sub scorojeala timpului. Şi, n-aş schimba nimic la el. E aşa cum trebuie. Doar poarta aş înălţa-o. Şi, mi-ar plăcea ca deasupra restului de gard să fac un cadru, pe care, o glicină să curgă, ca o perdea, pentru privirile indiscrete.
Nu ştiu cum arată înăuntru dar presupun că-i modelul standard pentru o astfel de casă. Intrare, hol pe post de sas, stânga-dreapta camere. Sau poate că nu, poate şi interiorul rezervă surprize. Văd şi corpul din spate dar mă opresc din vise.
– Îmi pare rău când văd astfel de clădiri. Mâine, dacă aş putea, aş (re)face casa asta…Doar pentru ea, n-ar avea nicio importanţă dacă nu e mea …