…al 6-lea.

Cândva am scris, aşa cum m-am priceput, o serie de articole, 5 la număr, sub titulatura de 7 păcate. Despre neiertare. Despre aroganţă. Despre ipocrizie. Despre neputinţa interioară. Despre dăruire.

Oamenii nu (numai că)judecă, ei condamnă. Despre aparenţă.

Într-o lume plină de tentaţii, aduse cu polonicul manipulării, vârîte pe gâtul nostru strâmtat de regulile unei societăţi strâmbe pe care orbiţi de iubirea de argint n-o mai percepem la scara mostruozităţii ei ci am făcut un salt mortal peste morala adânc îngropată.

• Morala nu a ceea ce nu ar (fi)trebui(t) să facem ci aceea de a nu condamna la altul exact ceea ce am făcut.
• Morala nu a nu privi de la „înălţimea” noastră ci aceea de a înţelege aproapele pe oricare treaptă s-ar afla, mai ales, cele de sub noi.
• Morala de a nu râde de slăbiciuni ci a compasiunii pentru oricare dintre ele, fie că s-ar afla la nivel fizic, fie că ar sălăşlui în ungherele ascunse ale sufletului.
• Morala nu a neîntrebuinţării perceptelor/conceptelor ci aceea de a încerca, înainte de rostire,  înţelegerea şi vizualizarea mai multor prisme ale lor.
• Morala nu de nu a avea o părere bună despre noi ci aceea de a ne compara mai întâi cu noi înşine privind în oglinda curată a conştiinţei.
• Morala nu de nu a avea propriile obiecţii la nedreptate/compromis ci aceea de nu uita nici că nu ştim tot, nici de unde venim, nici cine ne-a hrănit şi mai ales că nu suntem Dumnezei sau neam cu Mama Omida.
• Morala nu de a nu avea răbdare ci aceea de ne manifesta-o faţă de cei egali cu noi.
• Morala nu de nu ne grăbi ci aceea de a ne ostoi la destinaţie, de a acorda liniştea şi grija promise.
• Morala nu de nu omite ceva din înţelegere şi compătimire ci de a nu transforma o excepţie într-o regulă de zi cu zi, în numele iubirii.
• Morala nu de nu ne lupta pentru ceea ce ne dorim şi iubim ci aceea de nu ne transforma în proprietarii fiinţelor pe care declarăm că le iubim.
• Morala nu de a nu avea principii ci dacă le avem să le aplicăm universal valabil, să nu fim curajoşi în lucruri mici şi laşi în cele mari şi importante.
• Morala nu de a nu flutura stindardul apartenenţei ci aceea de a hrăni spiritul şi dorinţa de apartenţă prin ceea ce facem şi nu prin căpăstrul cu ghimpi cu lesa scurtă.
• Morala de a avea bunul simţ să ne cunoaştem pe noi înşine ca să putem fi oneşti cu cei din jur.

„Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.„

Înşirând gândurile de mai sus, mă tem să ridic piatra.

… şi aer.

Nu o dată am mulţumit Celui de Sus. Probabil cel mai des o fac la volan. Nu probabil, ci sigur şi zilnic. Atunci ies dintre pereţi. Atunci apuc să văd lumea, pomii, păsările şi cerul, să respir aerul fără îmbâcseala tonerului şi fără ţârâitul telefonului. Când mi se arată câte o imagine pe care o surprind şi fotografic, mă minunez de două ori. De frumuseţea văzută, de ce e capabil Dumnezeu cu a lui Natură, şi de faptul că, indiferent de aglomeraţia şi ţopârlanii traficului, indiferent de problemele mele, indiferent dacă vreo persoană mă însoţeşte sau de subiectul discutat, indiferent de vreme, eu, eu încă văd. Nu numai pentru că ochii îmi sunt valizi ci şi pentru că dincolo de toate, VĂD şi mă bucur. Că pot rupe orice gând, orice întâmplare, orice conversaţie, ca să contemplu aceea frumuseţe a Naturii, care nu mi-e deloc indiferentă,  îmi produce de fiecare dată emoţie, zâmbet şi visare. Altfel spus, că „încă îmi arde” şi nu am trecut spre indiferenţă, banalitate şi amarnicul gust al saturaţiei. Cum să nu-I mulţumesc pentru asta?!

Cu gândurile împrăştiate, amândoi bântuiam ieri prin piaţă dar nu pentru cumpărăturile gospodăreşti ci pentru altfel de cumpărături. Atunci i-a văzut Manolu. Nişte uriaşi cu bulbul înglodat în pământ noroios. Nu i-am mai lăsat niciunul pe tarabă. Erau ai mei. Sunt ai mei. Azi, i-am plantat lângă fraţii lor, mai mititei şi răsăriţi.

N-ai cum să te mai opreşti mai apoi. Şi aşa mi-am petrecut câteva ore afară. Jalea frunzelor moarte era peste tot. În fiecare ungher al curţii. Şi m-am pornit. Din fiecare loc, pământ sau ghiveci a răsărit câte o plăntuţă cu verdele ăla tânăr şi fraged în contrast cu pământul negru şi ud. Apoi, bobocii de floare pe care nu i-am gândit c-or să se înghesuie atât de mulţi pe crenguţe. Muguri…muguri…muguri peste tot. Plesniţi, graşi, nerăbdători. Aşteaptă şi aştept.

Ce a mai bună greblă din lume, e mâna mea. Nu, nu pot folosi mânuşi. Trebuie să simt pământul şi el pe mine.
Să ne zicem fiecare ce avem de spus.

…spre munte, zăpadă şi soare.

O evadare cât două săptămâni de concediu. Sau, cel puţin ăsta a fost sentimentul. De rupere totală. Grea mi-a fost revenirea…încă, am gândul printre conurile de brad…

O altă evadare

…există.

Am plecat hotărâţi să găsim o casă. Casa. Un periplu care a durat ani şi care ne-a adus de două ori în faţa casei dorite. Una dintre ele, însă, s-a dovedit a fi o înşelăciune în acte, aşa că renunţarea la ea a fost de ordin raţional. Cealaltă şi acum îmi pătrunde în minte ca o nălucă venită dintr-un ungher ascuns al inimii.

În spatele Poştei Puişor. Pe o stradă ce duce tendenţios spre Palatul Bragadiru. Între gunoaie, o grămadă de conaţionali întunecaţi, cu drumul pietruit şi perfect găurit ca un emmental de la mama lui. Am văzut atunci o grămadă de case, ştiam perfect de la anul de construcţie până la tipul de structură pe care aveau, numai privindu-le. Marea majoritate nedecomandate, tip vagon, cu intrarea pe mijlocul casei. Nici aspectul ăsta nu era unul nerezolvabil, atâta timp cât lăţimea curţii ar fi permis, construirea de-a lungul casei, a unui hol care să lege toate camerele. Pe scurt, căutam casa. Casa pe care s-o renovăm, s-o reinventăm, dacă era cazul. Nu ne interesa sub nicio formă gradul ei de deteriorare, dimpotrivă. O vroiam, dacă s-ar fi putut, aşa cum i-am şi solicitat, cât se poate de plastic, agentei imobiliare, să luăm rahaţii cu lopata.

Şi, într-o zi, ne-a luat în serios solicitarea. Poarta de fier forjat s-a deschis adunând în ea toate gemetele anilor. Florile ei roase de timp, aruncau dincolo de mizeria anilor, lucirile prezumtivei coroane princiare se arătau, sfioase, pentru cine vroia să le vadă. Apoi…curtea pătrată, plină de bălării şi gunoaie, din care, cu demnitate, răsărea o fântînă în 3 etaje, nu mai înaltă de un 1, 5 m. Am înaintat spre frumuseţea ce mi se arătase, i-am smuls lianele, iar din spatele lor s-a ivit Femeia în ale căror mâini ridicate stătea vasul din care, prezumtiv s-ar fi se revărsat apa. Dumnezeule! Să mai spun că… deja eram cuceriţi?

Casa…o casă din cărămidă ce se întrezărea prin multele spărturi ale tencuielii, roşie, curată, nespartă, parter şi etaj, exact pe tipicul zonei şi nu prea. O mână, o minte, îi adusese, de la început sau poate în timp, o altă configuraţie. Am intrat în hol. Am remarcat imediat, parchetul de stejar, înnegrit de mizerie. Înălţimea generoasă de peste 3 m, lambriurile prăfuite dar întregi, de o dentelărie aparte. Am înaintat în camera din stânga dinspre stradă, o cameră hexagonală, cu geamuri mari cât aproape tot peretele, împărţite în geamlâcuri, semirotunde. Arcade de lemn de stejar încununau tavanul ca al unei catedrale. Dumnezeule! Ne-am mai spus, încă o dată, şi copleşiţi, ochii ne zâmbeau a afirmativ. Emoţiile s-au curmat cu trosnet sec, când Manolu a penetrat frumuseţea de podea care s-a fărâmiţat sub greutatea lui. Cum nici Manolu nu păţise nimic, nici asta nu ne-a clintit din hotărâre, doar că ne-am reconfigurat vizionare mai mult pe lângă pereţii casei. Scara interioară, purta unduirea unei rochii în timpul dansului. Am vizionat casa care, cu fiecare cameră dezvăluia Cenuşăreasa. În toată splendoarea ei. Cu ochii minţilor noastre, o vedeam cum se duce la bal. Preţul se încadra în posibilităţile noastre şi efortul reamenajarii ulterioare.

Apoi…

Agentul imobiliar, ne-a spus despre problema casei. În ea, de fapt, în magazia din spate, se aciuiase o familie. Oameni ai străzi. O femeie cu 3 copiii. Care au ieşit pe rând. Aşa cum n-am uitat aproape niciun detaliu al frumoasei Cenuşărese, n-am să pot uita privirile hăituite ale acelor copii. Fiecare dintre noi- Manolu şi eu- ne-am făcut socotelile. Dacă puteam să-i scoatem de acolo?! Evident că da! Într-o noapte …Metodă, instrumente…resurse, de toate aveam dar ceva n-am avut niciunul dintre noi: n-am avut inimi să facem asta. Fiindcă ar fi trebuit să-i fi asigurat cumva, ceva, şi lor. Aşa am gândit, aşa am simţit. Aici nu era vorba de legalitate, ci doar de alte resorturi, care ţopăiau suficient de tare, cât să aibă importanţa maximă.

Ştiam că dacă n-o s-o cumpărăm noi, o s-o cumpere altcineva. Ştiam că acea familie tot în stradă o să ajungă. Dar n-am vrut să fie de mâna noastră. Personal, nu am vrut să fiu eu parte din sursa şi mai marii ei nefericiri. Care oricum exista.

Da, ulterior s-a vândut şi adeseori trec pe acolo, şi-mi pot permite să zâmbesc. Din cel puţin două motive. Pe primul l-am spus mai sus, iar cel de-al doilea este vis-a-vis de renovarea ei. E frumoasă şi aşa cum e, pentru că ea însăşi poartă măreţia frumuseţii, dar nu mai poartă, din cauza multiplelor modernizări fără cap, a multelor renunţări la farmecul vechiului, aceeaşi demnitate. Printre casele străzii, şi-a pierdut individualitatea.
Nu-mi pare rău, nu am de ce. Ba mai mult ştiu c-o pot avea, ştiu exact şi azi cum ar trebui să arate cât să fie, cum s-ar spune, Bijuteria Coroanei.

Mi-am adus aminte de toate astea privind pozele din acest link. Cenuşăreasa există. Depinde doar de ochiul şi priceperea omului.
Şi pentru că pozele pe site-ul dat se încarcă greu şi chiar mertă văzută transformarea, admiraţi :