Siluete, rochii

…şi fengşuiul în derivă.

E sâmbătă. Mă sună Mariana, o prietenă de la 2 camere. 2 camere ale mele în blocul cu Mariana.
Revin, mă sună Mariana. Nu ne-am mai vorbit de vreo 2 ani şi nu ne-am mai văzut de 6, chit că ne despart în diagonala vreo 800 m. Io cu ale mele, ea cu ale ei. Dar fiindcă ne leagă amintiri tari şi multe, revenind a doua oară, mă sună Mariana de parcă aş fi vorbit cu, ultima oară, ieri. Are voce gravă şi mi se pare din „alo” că nici mucii nu-i stau acasă şi-au luat-o niţel la vale.

– Ce ai fată?? Ai rămas iar cu maşina în pană? Ţi-au spart hoţii casa? A fugit ăla micu′ d-acasă?

Şi când mă opresc din întrebări, numa′ ce aud printre sughiţuri un „nu” ştrangulat. Şi dă-i şi plânge, nenicule, hohotit.

– Unde eşti? Eşti acasă? aud iarăşi un sâsîit anemic de „da” şi zic repede, stai aşa că vin acuma!

Mă urc în maşină aşa cum sunt, pantaloni 3/4, şoşoni şi pulover peste tricoul pictat cu tocăniţa în care taman ce mestecam. Numai gânduri rele. C-o fi venit bolândul de fost bărbat, ăla plecat cu una de când o întrebai câţi ani are răspundea ca la doctor: „33”, adică cu 20 mai puţin ca el. Că a păţit copilaşul ceva, ăla de 35 de ani! N-o fi mâncat tot sau poate asta era, tocmai c-a mâncat tot. Că a dat fiscul peste cabinet…că, şi că, şi că.

Ajung, sun la interfon, mă salut cu haidamacul de 6 care nu mă mai ţine minte dar eu îl ţin, – idiotul care-şi ţinea nevasta ca pe veveriţă, numa′-n colivie, de nici după tampoane  n-o lăsa să iasă din casă, urc cu liftul, sun şi îmi deschide Mariana bocită toată.
Când ea-mi zicea „intră” eu eram deja în bucătărie şi îmi aprindeam o ţigară. Numa′ ce-o aud cum îşi târşie papucii şi văd pe masă o sticlă de Baileys Original Irish Cream, cam goală după gusturile mele lângă care zăcea, pe o farfurie, un rest anemic dintr-un fost cozonac.

– Zi o dată! aproape că zbier la ea. Că mor prin infarct şi colesterol mărit!

Asta se uită la mine şi de unde plângea de inima-ţi rupea numai c-o văd că râde de i se zguduie şi papuci!

– Ce ai tu pe tine???? îmi zice prin celălalt tip de sughiţuri.

– Ce draq să am??? Îmi arunc privirea pe tricou. Tocăniţă! Făceam de mâncare când m-ai sunat şi mi-au sărit bolobocii pe mine!

Când îi răspundeam aşa, mai trag un ochi la sticla de Baileys, şi-mi trece un gând suav despre restul conţinutului.

– Ia fă-te-n-coa′, îi zic. Se face tot cu papucii nedezlipiţi de mochetă. Mă ridic de pe scaun şi-o miros cum miroase câinele stâlpul. Nu mai am niciun dubiu.

– Ai băut singură? şi arăt cu degetul sticla denunţătoare.

– Îhî! Mai am una!  Scoate şi cealaltă sticlă, o desface, îmi pune într-un pahar de vin, şi ăla plin ochi, şi iară o apucă plânsul de nici nu mai ştiu ce să-i fac.

O iau în braţe şi-o mângâi pe spate.

– Hai spune, ce-ai păţit…

După 3 minute de mângâiat de-mi amorţise podul palmei o văd că-mi arată spre masă după care se aşează pe scaun. Mă îmbie să beau. Dă paharul ei peste cap, io îl iau cu duhul blândeţii. Printre bocituri începe să zică:

– Tu ştii că al meu a fugit cu aia acum aproape 15 ani. Ştii că m-a lăsat de nici nu ştiam ce e ăla servici. Ştii că am făcut facultate la 45 de ani, mi-am luat diplomă, mi-am făcut cabinet şi vai de mine ce-am mai tras că numai timp de mine şi soarta mea, n-a mai avut!

Dau din cap. Şi îşi mai pune un pahar. Ajung şi io la jumatea paharului meu.

– Ei bine, în vară am cunoscut şi io pe cineva.

– Aşa, şi? A murit?

– Eh, am murit! Mai bine mor eu! Frate, şi iară se pune pe plâns şi jale.

Primul gând care-mi vine :” Al draq ăla de-o mai zice ceva!” Şi beau şi restul paharului.

Aştept să-i treacă.

– Are intenţii serioase. Vrea să facem Revelionul la neamurile lui. Să mă cunoască sor-sa şi cu frate-su. M-am pregătit şi eu, mi-am luat rochie, mi-am luat pantofi, m-am dus la coafor, le-am luat daruri.

Umple ambele pahare. Bem amândouă ambele pahare.

– Şi? întreb io acum c-o mână la falcă.

– Şi pe draqu să mă ia! Nu mă mai pot duce acum!

Io, cu deja gest reflex la Baileys, întreb galeşă:

– Da′ de ce…?

Ea plânge, io plâng după ea.

– Ştii cofetăria Georgi?

Dau din cap. Şi-mi şterg lacrimile de pe obraz.

Simt cum gândurile mi se fac sinusoidă. Necaz, rochie, Baileys, Baileys, Baileys, bărbat nou, pantofi, Baileys, Baileys, Baileys, coafor, Georgi, Baileys, Baileys, Baileys…

– Ştii ce cozonaci fac ăia????

– Lasă-i draq de cozonaci că nu vreau să ştiu! Zi-mi cu Baileys, ăăă, Revelionul!

Înţelege apropoul subtil din greşeala de exprimare şi toarnă şi ultima picătură din cea de-a 2-a sticlă.

– Păi, să nu ştii, mai bine să nu ştii! Să-i ia draq de cozonaci! Că de 3 zile numai cozonaci mânînc!

– ŞIIIIIII? Ce legătură are asta? strig şi cum de la strigăt mi se uscase gâtul, beau şi paharul. Cred că şi ei i se uscase de la strigatul meu că il bea şi ea p-al ei şi cum l-a băut cum i-au ţâşnit lacrimile pe faţa de masă.

– Cum şi??? Cum şi???? Nu mai încap în rochie! şi i se zguduie ciful capului de plâns.
Plâng şi io ca la comandă.

Apoi, încep să dumiresc încetişor…

– Auzi, tu plângi de să te omori fiindcă nu mai încapi într-o rochie?!?!?!

Dă din cap cu mâinile la ochii, hohotind.

– Hai, îmbracă-te! şi-o iau de-o aripă. Şi ia-ţi cizme fără toc!

Se execută cuminte. În lift, mă întreabă:

– Unde mergem?

– Să duc maşina. Că de condus, la cât îmi flutură Baileys-ul în cap, nici nu poate fi vorba! O împingem până la acasă! Dacă n-oi avea cu un număr mai mic la rochie, să-mi spui cuţu!

Despre fiecare

…sau aproape.

O sâmbătă. Ca oricare alta dar niciodată aceeaşi. Ne facem de treabă sau treaba ne face pe noi. Apoi…mai p-aici, mai pe dincolo până răsare duminica. Azi, una de sărbătoare. Cu clopote. Cu soare.

Despre fiecare dintre noi? Azi, despre TT. Care-a luat-o. Smotoceala în gura unui câine lângă o jivină de stăpân. Un prăpădit de mâţ în 3 picioare. Destinic, fix de unicul din spate. Antibiotice, suferinţă. A trecut. Sau aproape. Încă cu interdicţie la curte şi căţărat. O să treacă şi asta. Curând. Ca toate celelalte. Uitare ori resemnare. Doar nişte lecţii. Uneori, ar fi frumos dacă aş fi fost mai chiulangioaică. Dar nici la şcoala regulamentară nu m-am învrednicit să hălăduiesc departe de obligaţia devenită dorinţă. Aşa că prezenţa obligatorie am luat-o în serios. La toate câte fură.

Duminică. Vânticel de toamnă adie. Presară frunze-ncetişor. Undeva între ram şi asfalt se scurge ireversibil viaţa lor ca să înceapă a altora. Nu-i bai, aşa trebuieşte ca să fie.