Manichiura hohotită

..şi alta cu acelaşi stil.

Intru în coafor pentru o manichiură. Mă întâmpină, cu zâmbetul profesionist şi întrebarea&completarea standard şi idem, manichiurista :

– Ce mai faceţi doamnă? Nu v-am mai văzut demult!

Bag şi io un zâmbet, nici vinovat, nici superior. „Bine, mulţumesc!” îi răspund.

La 2 paşi, pe o canapeluţă cochetă, o doamnă în vârstă ce ţinea capul aplecat spre în jos. Aşa cum stătea, puteam să jur că-i stăpână lui Tweety! Când a ridicat capul, după privirea glacială şi albastră, din bunătatea bunicuţei lui Tweety, nu mai rămasese nimic!

Am trecut şi mi-am văzut de ale mele, m-am aşezat cuminte pe scăunel, în faţa manichiuristei. Începuserăm o conversaţie convenţională şi banală despre vreme şi cum trece ea. Niciuna dintre noi nu se dădea în bărci şi dorinţe de vorbe. Dincolo de peretele de rigips subţire şi neterminat până la înălţimea tavanului, se auzea clar şi răspicat fiecare vorbă a doamnei, lansată în recuperarea nepovestitelor poveşti din viaţa personală. Cu 2-3 fraze pentru fiecare, şi-a tocat, pe rând, bărbatul, nurorile, cuscrii şi a terminat apoteotic cu vecinii de pe scară.
Normal, ea NU. Ea nu face d-astea. De niciunele. Ne bufneşte râsul. Pe mine şi pe Ramona.

– E clientă curentă? întreb şi io într-o doară. Ramona dă din cap între afirmaţie şi „vai de capul nostru”. „Ce-i face?” o întreb şoptit. „O pensează şi-i vopseşte sprâncenele” mimează Ramona răspunsul.

– Auzi, se aude strident intrigată vocea, sper că ai văzut cum am eu sprâncenele, da? Că sunt deosebite!

– Cum adică, doamnă?

Ciulim urechile şi ne ţinem respiraţia.

– Cum dragă, n-ai văzut? Sunt jumate groase şi jumate subţiri! Aşaaaaaa, ca la veveriţă!

veverita1

După răspunsul asta, şi eu, şi Ramona ne prăbuşim de râs. Câte sprâncene are veveriţa?! Iar comparaţia cotoroanţei cu o veveriţă…! Hohotim pe înfundate. Ne potolim după 2-3 minute. Din când în când, ne reapucă cu sughiţuri. Mă strădui să nu-mi mişc mâinile, însă Ramona stăpâneşte cu greu pensula cu ojă roşie:

– Mândro! Ai grijă şi râzi şi tu între două degete că mă dai cu roşul ăla până la cot!

*******

Săptămâna trecută vorbeam la telefon, pe hol instituţie, cu o prietenă. Taman ce-i spuneam, sincer şi hotărât, că nu-mi mai trebuiesc nici genţi şi nici pantofi, ba chiar argumentam trecând în revistă pe întregul şi tot arsenalul pe care, indignată, îl acuzam că mă dă afară din casă. Dacă nu întreaga populaţie mixtă de pantoafe şi genţi, atunci Manolo! Vorbind io aşa, îmi văd 2 pâlcuri de colege, a câte 2 şi câte 3, cum, încolonate intrau la Bibliotecă. Închid telefonul şi fiindcă nu le-am bănuit pe niciuna că-ntr-o zi de marţi le apucă subit, brusc şi ferm cititul, le urmez şi io mustind a curiozitate. Deschid uşa şi …

Sigur că da, abia am reuşit să mă stăpânesc la o singură pereche de pantofi din cele 30 de modele desfăşurate fără nicio neruşinare! Nu de alta, dar tot n-aveam nevoie!

crazy me

Acropole

…Oraşul de sus.

Sunt mii de pagini de carte, sunt mii de site-uri despre Acropole. Înşir doar trăirile mele, bucuriile mele şi mai ales, recunoştinţa mea pentru că am fost, pentru că mi s-a dat.

Am călătorit mult, cu părinţii mei, încă de la vârsta de 8 ani. Am avut ocazia ajung în Italia şi în alte ţări şi să văd rămăşiţele civilizaţiilor romane şi greceşti. În Grecia, în aceea perioadă, am poposit doar 5 ore, între 2 avioane. O cursă contra cronometru din care nu-mi aduc aminte mare lucru. După atâta vreme, m-am reîntors.
Din vale răsăreau câteva coloane. De la depărtare, privind rampa care trebuia urcată, îmi părea mai impresionant urcuşul decât coloanele din vârful dealului. Nu ştiu când am urcat, drumul şerpuit plin cu  vestigii, teatrul mi-au captat atenţia. Amfiteatrul, şi mai ales gradul lui de păstrare şi refacere, a fost primul semnal de interes pe care l-am perceput ca fiind mai mult decât o simplă bifare a unui obiectiv turistic. Am numărat peste 15 fotografii pe care i le-am făcut numai lui. Mi-ar fi plăcut să avem acces, să ne putem aşeza pe băncile circulare refăcute de marmură. M-am imaginat stând în faţa peretelui frontal şi privind cerul prin arcadele generoase… A fost începutul unei experienţe unice pe care niciun moment n-am bănuit că o să aibă un impact de puternic asupra mea.

Am urcat, în grabă, înaintea tuturor. Am întors capul la dreapta. Copleşitoarea imagine, la care nu mă aşteptasem absolut deloc,  m-a amuţit. Eram în faţa intrării numită Propylaea. Îmi depăşise orice aşteptare. Ruinele pe care le aveam în minte, nu se potriveau deloc cu imensitatea şi măreţia pe care le aveam în faţa ochilor. Apoi, au urmat toate celelalte : colonadele, monumentul lui Agrippa, templele, ErehtionulParthenon-ul .

Cartea albă, cartonată, a Legendelor Olimpului deschisă de copilul de 8 ani. Bucuria, savoarea şi vraja cu care i-am parcurs paginile poveştilor, curiozitatea pentru detalii şi încântarea cu care i-am privit desenele frescelor şi ale statuilor, misterul şi misticismul zeilor. Pe toate mi le-a reamintit într-un minut şi le-am retrăit pe tot parcursul vizionării. Legendele Olimpului citite cândva nu mai erau deloc legende şi poveşti ci o realitate vie şi magnifică.
Mă bucur că mi s-a dat să fi ajuns acolo şi eu.

Un orăşel de munte

Grecia

…ARahova.

Exact! Aşa ne-a frapat şi pe noi asemănarea numelui, însă, fără de asemănare a locurilor. Un orăşel de munte parcă deprins dintr-o carte cu poveşti. În miniatură fără să fie miniatură.

Un cot de stradă care nu numai că ne-a plăcut mult dar aproape că ne-a prins noaptea plimbându-ne. L-am parcurs aproape de două ori. Ne-am oprit la fiecare colţişor de unde răsăreau, spre vârf de munte, alte străduţe la fel de fermecătoare. Popasuri ca cele din poză, cu pernuţe şi floricele, pe pervazul exterior al ferestrelor mari. Casele cu balcoanelor lor generoase din care nu lipseau florile. Flori de toate felurile şi ghivece aşijderea. Comercianţi cu marfă de tot felul şi în special, cele locale. După ce-am savurat, în cântecele de păsărele, o cafea, ne-am făcut câteva cumpărături din cele ce ne-au înghiontit la inimă, am repornit la drum.
Bun-gust, curăţenie, un peisaj sublim, viaţă, ARahova.

Indicaţii preţioase

…de copilot.

– Ce scrie acolo pe panou? Unde suntem?

Boabă de rusă n-am făcut. Cu atât mai mult, boabă de bulgară, nu s-a strecurat! Mă uit la panou, el trece pe lângă maşină şi rămâne-n drum, eu gânditoare la 120 la oră.

– Ce scria? Ce scria?

– Fundiţe şi zero barat! zic plină de entuziasm.

Oleacă mai la vale, depăşind Bulgarită, rapiţâtă şi liliacâtă la care m-am zgâit tot drumul, în ţara lui suflaki, ţipuro şi ţaţichi, alte indicaţii preţioase aveam să dau şi numai atunci când nu bifam pe-o listă fix cu ce plante şi cu ce flori, de pe marginea drumului, o să umplu portbagajul la întoarcere.

– Unde suntem?

– La Pi, Delta, Alfa şi Omega! Asta-i drumul bun, parol!

Oala acoperita

…nu da in foc.

Ca tot m-am aflat, de curand, in weekendul oalelor, s-al cratitelor, s-al conservelor. Cumva am facut punte intre oala sub presiune, oala cu capac si oala cu aburii nestopati si relatiile noastre. Mi-a venit in minte si proverbul bine-cunoscut.

Relatii sub si la presiune, relatii acoperite sub capac, relatii libere in vointa proprie. Razboiul, compromisul si dezvoltarea sunt adjectivele pe care le-as atribui fiecareia in parte.

Am cunoscut o gramada de cupluri a caror relatie a fost si este intr-o permanenta galceava. Un fel de-a fi in care scopul principal biruinta obstacolelor vietii, si-a mutat gardul din exterior, in interior. O competitie continua si obositoare, de a carei deprindere nu se mai pot dezbara. Doi ibovnici transformati in doi dusmani ce se desconsidera si se pandesc reciproc. Oficial, declarat si nedisimulat. Oale sub presiune care suiera necontenit.

Am cunoscut si mai multe cupluri care ori isi tolereaza defectele, ori, sub egida compromisului cu ei insasi, au facut pact avand un singur scop comun si anume siguranta. In fata nevoilor primare sau in fata altora – familie, societate, gura lumii la modul general. Le confera un statut, un acoperis d-asupra capului, un trai confortabil. Cum a suporta nu inseamna si a accepta, cum compromisul cu sinele nu inseamna metamorfoza ADN-ului, relatiile fierb incet fara ca „lumea” sa stie, exteriorul sa vada. Soarta acestor cupluri se indreapta fie spre singuratatea in doi, fie spre autoamagire(resemnare reciproca), fie spre saritul capacului in tavan.

Am cunoscut, destul de putine, cupluri in care partenerii se stimuleaza reciproc. Al caror aburi se imbie in arome. La care cuvantul compromis este sub egida unei normalitati complementare si, uneori, total diferita de normele sociale obisnuite(declarate de cei mai multi dar insusite de foarte putini) fara ca acest lucru sa-i tulbure in vreun fel. Normalitatea personalizata in normalitatea lor. Atunci cand i-am cunoscut, am inteles ce inseamna diversitatea umana si mai ales completarea. Asumarea a ceea ce este si mai ales cum este fiecare si gasirea celuilalt partener dupa chipul si asemanarea lui. Completarea in asemanare. Si, cum notiunea de libertate si libera alegere capata sens si fapt. Oala fara acoperire, fierband molcom, intru acceptabilitatea impartasita.

Oala acoperita nu da in foc, capul plecat sabia nu-l taie, doar doua exemple de proverbe -vorbe, in care de mici invatam sa supravietuim, vietuind,  in minciuna si obedienta.