Taguri Arhive: viata

Corectitudinea

de

…noastra, cea de toate zilele…

Ferma animalelor. George Orwell

Toate animalele sunt egale.

Regula care se transforma in:

Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele.

Orwell a avut ca inspiratie situatia politica din URSS si transformarile istorice pe care le-a surprins cu ocazia revoluției comuniste din Rusia.

De cand am citit cartea, am vazut filmul, posibilitatea repetabilitatii, dincolo de punctualitatea istorica descrisa de autor, mi-a ramas ancorata in amintire. Oriunde. Oricand. Orwell, cu sau fara de stiinta, a surprins magistral natura umana a celor ajunsi la putere impreuna cu acolitii lor, indiferent de ev si epoca. Valorile dispar, nazuintele sunt doar pentru interesul personal si maduva oaselor are consistenta rusinii si a dezonoarei. Cum indignarea dispare, caci(nu-i, asa? )in viata, nu e totul sa castigi ci sa participi la castig. Poate Orwell, n-a putut ori n-a stiut, insa, geniul lui ar fi fost desavarsit daca ne-ar fi descris si papusarii slabiciunilor umane. Cei care aleg marionetele puterii. Si cum se folosesc de ele, aflandu-se in spatelor lor, a celor care isi pierd controlul si ratiunea. Tiparele disponibilililor si ai dispusilor compromisului.

Necesitatile multimii palesc in fata a celor putini si alesi. Bataia pentru putere, vizibilitate si avutie, este un schimb ciclic al istoriei in favoarea altora care satui de margini folosesc multimea ce-si muta speranta de la Dumnezeu si Cer la unul/unii dintre ei. De fiecare data, multimea este tradata. Curajul si idealul mor o data cu eroii ce s-au sacrificat in tumultul schimbarii fiind singurii capabili si dispusi la jertfa si cu ei, orice promisiune si speranta a celor multi.

Ne indignam cand, la orice coada/situatie ne-am afla, fie la plata de taxe, fie la nu stiu ce ghiseu de unde sa scoatem vreo adeverinta, la dentist, la doctor, la coafor, ba poate si la popa, ca de notar si avocat nici nu mai vorbesc, vreo alta sau vreun altul se baga in fata sfidandu-ne. Fara jena. Fara remuscari. Vociferam. Uneori cu pumnul ridicat, alteori doar din varful buzelor ca sa nu se supere cumva oficiantul ghiseului, al biroului ori al frezei/stetoscopului, etc.

Mania si dispretul, insa, dispar ca prin minune cand ni se ofera noua insine oportunitatea. Si aici, ne diferentiem. Constiinta si corectitudinea fiecaruia dintre noi ne dicteaza alegerea. „Desteptii”” apuca, „prostii” au constiinta.

Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten. Degeaba citim carti. Nu pentru citate sunt scrise si nici pentru „imbogatirea” culturii noastre pe care s-o vanturam in in fata altora, ci pentru intelesul simplu ca nimic nu s-a nascut cu noi, ca totul e repetabil si modelul de resfrangere asupra noastra e acelasi. Ca numai de noi depinde evolutia acestei specii, de mii de ani neevoluata in caracter.

Trist. O viata ca sa vietuim. Inca o zi. Acoperind Onoarea cu petele de pe obraz.

Vremea ţuicii

de

…a venit,
Toamna in iarna a sarit…

N-am nimic cu ploaia ca e buna si ea la ceva.(Da, da, la numarat credite si datorii! 😀 ) Dar cu frigul…poafai! Cum am rezistenta stricata si nefunctionala de vreo 4 ani de zile, adica sunt un fel de AC uitat in functionare, indiferent de anotimp si incinta, frigul e tot ce-mi mai lipsea! Toate extremitatile imi sunt declarabile: gheata la mal!

Frig si ploaie = trafic tip rugby. Ceea ce s-a intamplat caci iarasi isi uda masinutele desuurile si soferii par ca oricand sunt gata sa isi ia autoturismele in brate sa le treaca balta. Nimic nou, poate doar doza de rabdare pe care ori ti-o impui ca sa nu dai de alte belele, ori ca romanul intr-o vesnica resemnare, satul si plictisit, parafrazezi din varful buzelor: cum da Domnul! In una din intersectiile prin care n-am reusit sa trec sa fac stanga nici la cel de-al 3-lea semafor fiind si prima masina, am cugetat adanc, privind printre stergatoare : Hehehe taica, vremea ţuicii fierte a venit! (de unde si titlul in consecinta).

Apoi, ca o cascada mi s-au rostogolit gandurile…ciorapei flausati si pufosi, miros de cuisoare cu tuica aburinda, manute pe cana incalzindu-se…pilota…pisici la picioare…somn… Unde, mama lu’ Stefan cel Mare, ma duc io azi si injur in intersectia asta, cum nici Ferentariul n-a auzit si nici pomenit?!

Cam cu aceste paradoxuri am intrat in sedinta de dimineata…de unde si interesul meu frematator dar lipsind cu desavarsire pentru problemele de serviciu…Amin!

cozi si ploaie

deprimant

 

 

Povesti de dragoste

de

…de carte.

Se prinde cand se deprinde. Daca ai noroc.

Femeia din fata mea are aproape 60 de ani. O cunosc de 7. Ne bem impreuna, de ceva vreme, cafeaua de dimineata. Mai o snoava, mai o analiza pe text, mai o „stire” de ultima ora, circulabila oral sau ba. Nu mai stiu cum am ajuns(ba cred ca da, dar n-are importanta) sa ne amintim cum am prins drag de citit. Povesti de dragoste. De carte. Cu „plecari” diferite in viata ca de la cer la pamant, eu nascandu-ma cu biblioteca in casa si cu un tata iubitor de carti, care-mi sublina acele pasaje pe care eu trebuia sa le filozofez cu el( carti pe care le-am pastrat si pe care din cand in cand, le deschid sa recitesc si sa mangai adnotarile tatii de pa marginea filelor), ea, undeva la o margine de Bucuresti, intr-o casuta de paianta, in care nu vazuse niciodata vreo carte, in afara de manualele pe care ei, copiii, le aduceau de la scoala.

„Mamica nu stia sa citeasca. Noi ne-am prins tarziu. Ca tot timpul gasea cate o scuza, ba ca nu vede, ba ca lumina-i slaba, ba ca are treaba si zbiera la noi cu glas tare:

– Ia vezi, fa, ce scrie aicea ca nu poci ca am mainili prinse!

Taticu’ citea numai ziare. Ca le mai lasau domnii prin gara si el le aducea acasa. Ne citea si noua din ele si asa mai stiam ce se intampla pe lumea asta mare. Cand am facut 16 ani, pentru ca sa-mi continui scoala, a trebuit sa ma duc sa muncesc. Cu dispensa. Primul salar. In viata mea nu avusem atatia bani pe mana. Nu pe mana, in casa! La mamica si taticu, n-apucau sa se stranga atatia. Mamica n-a lucrat o zi in viata ei, prea multi copii de ingrijit si animale de tinut, iar taticu’, cum lua banii se oprea la carciuma din cartier. Si unde m-am angajat, in sectia aia unde munceam eu, aveam un maistru care-l cunoastea pe tata si avea grija de mine. Nu, nu-mi dadea mai putina treaba de facut sau sa nu ma puna sa car, ca ce iesea de la banda, le duceam cu cartca toti, dar nu-i lasa pe golanii aiaimai batrani sa-mi faca boacane.

Asa ca, in ziua aia de salar, Maistrul mi-a zis:

– Fata, la 16 ani ai tai, o sa inveti valoarea banului! Hai cu mine!

Si m-a dus. Pe drum, de frica cu atata banet la mine ii bagasem la sanul drept unde din cand in cand, ma pipaiam sa fiu sigura ca nu-i pierdusem. Cand am intrat in librarie, Nea Ilie, ca asa il chema pe maistru, s-a intors catre mine si cu vocea grava mi-a spus:

– D-acum inainte la fiecare salariu, nu te duci acasa pana nu cumperi carti. Atatea cate poti tu! 2-3, si cate 5 daca iti da mana!

Mi-a ales 3 carti si le-a platit din banii mei. Apoi, Nea Ilie si-a varat cartile intr-o sacosa.

– O sa ti le dau inapoi peste o saptamana. Acum, du-te acasa!

Am plecat, ce era sa fac?! Nedumerita si cu gandurile amestecate, as fi vrut sa stiu dar n-aveam atata curaj sa-l fi intrebat.

Cand timpul s-a scurs, maistrul mi-a intins cartile si mi-a zis:

– In fiecare carte e o scrisoare. Ti-am subliniat literele care compun cuvintele scrisorii. Peste o saptamana sa vii cu scrisoarea la mine. Atat mi-a spus.

Am luat prima carte si-am deschis-o cu grija, fila cu fila, pana am inteles ce trebuia sa fac. Mi-am luat o foie alba si un creion langa mine si am dat cartea de la inceput, m-am apucat de citit si unde gaseam o litera subliniata, o treceam pe foaia de langa mine. Incet, incet, scrisoarea capata contur si sens, doar ca, pe primele doua litere ale primului cuvant nu le gasisem.

Mandra de mine cand am terminat cartea m-am dus la Maistru si i-am intins foaia cu scrisoarea.

– Ai terminat-o? m-a intrebat.

– Da, dar..imi lipsesc doua litere, Maistre Ilie, ca nu le-am gasit.

Maistrul mi-a zambit si uitandu-se in ochii mei, m-a intrebat malcom :

– Da’, tu fata, pe coperta te-ai uitat?

Cum am ajuns acasa cum m-am uitat la coperta. Cele doua litere erau acolo subliniate in titlul cartii.

Era Gustul amar al iederei, Niculae Franculescu, carte pe care n-o s-o uit vreodata. Asa mi-a facut cu toate cartile ca i le duceam dupa ce le cumparam. Si uite asa, am prins drag si de carti si mi-am facut caligrafia ingrijita”

Cafea

de

…refugiu.

Mi-am facut un obicei. Cand nu imi mai place presiunea pusa asupra mea, evadez o jumatate de ora. Evadez la o cafea. Niciodata la aceeasi ora, niciodata nu cer altceva. Inchid telefoanele si ma asez, la aceeasi masuta de fiecare data. Singura. Doar eu, cafeaua mea si gandurile mele. Cautand rezolvari ale diverselor situatii, departe de orice sursa perturbatoare. Fara figuri, fara vorbe.

Astazi, intamplator, o scena de dinainte sa intru in restauranul cartierului m-a facut sa-mi randuiesc gandurile in aceea directie. Un domn, o doamna, si-o mangaiere. Cu dosul palmei. Si doamna purta in ochi stele. O mie. Toate licarinde. Si toate se reflectau dincolo, in ochii domnului. De pe bancheta din spate, o fetita si-a lipit o manuta de geamul masinii. Si doamna si-a lipit mana de geam. Totul s-a intamplat in cateva fractiuni de secunda. Masina demareaza, doamna zgribulita radiaza.

– Tot o cafea?

Dau din cap, zambesc si-i multumesc.

Cafeaua scoate aburi, forme inchipuite se invart si rasucesc deasupra mesei. Se inalta dansand. Desenez cu unghia pe impletitura fetei de masa.

Dimineti. Cu „Buna dimineata”, cu saruturi furate. Cu dragalesenii. Cu chitcaieli, cu gesturi mici care fac zambete mari. Un guler asezat, o cravata aranjata. Cu grija. Esti frumoasa! Ce bine iti sta in rochia asta! Hmmm, dar de unde e ? Un deget aratator miscat ca un pendul si-un zambet uneori strengaresc, alteori duplicitar. O suvita rebela aranjata pana cand se aseaza fiorii pe ceafa si o urma lina de parfum rascoleste simturile. Un fermoar de rochie tras iar zgomotul zimtilor se imbina a cantec. Cu tonuri line, senzuale. Cu rasuflari calde, soapte. Fara zi si fara noapte. Plecate din varful inimii. Aduse in taina buzelor. O mangaiere ca cea pe care o vazusem mai devreme. Incarcata cu 1000 de „te iubesc-uri”. O privire plina de sensuri, adanca ca o noapte si cu intinderea pajistei pline de flori si fluturi.  O mana de dupa umeri purtand scutul protectiei. O imbratisare, transfer. Cu semn de +. Si zambet.  Bucuria adusa de voiosie.

Peste zi. „Ce faci? Iti este bine? Totul e ok?” si nimic mai mult. Nici nu este nevoie.

Poate, dintre toate, pretuirea este cea care conteaza. Preocuparea de a-l proteja, acolo, langa. Si ele se gasesc in orice si in tot. In ochi, in degete, in cuvinte, in fiecare lucru pe care-l vezi la celalalt, in fiecare efort al celuilat. Oricat de marunt ar fi el. Tandrete. Dau sens si apartenenta.

Unde si la cine sa te intorci.  Aducandu-mi aminte de toate astea, pot infrunta o lume intreaga.  Platesc.

Spre iesire, amintirea scenei din strada, ma face sa mai zambesc o data.

never-stop-loving-me