…în semne…

Spuneam mai demult că felul în care vorbim, felul în care ne exprimăm, cuvintele alese, greşelile făcute şi nu în ultimul rând succesiunea cuvintelor şi a virgulele pe care le punem, spun  multe despre noi.

Mi se întâmplă să greşesc. Destul de des. Scriind la „Martorii” mă împiedicam în taste. Şi tastele amestecau cuvintele. Aveam vii scenele văzute în ochii minţii şi cu toate astea nu reuşeam să dau o cursivitate întâmplării. Totul se întâmpla numai fiindcă eram deturnată în mod constant de la povestire, de corectarea cuvintelor din urmă. Am denumit-o grabă. Am denumit-o nerăbdare. Şi-am luat o pauză. M-am întors la calculator şi-am recitit ce scrisesem. Mi-am dat seama că în aparenţă era o poveste, dar nu era povestea pe care trebuia s-o spun. Eram judecător când eu nu avusesem decât privilegiu de a fi un privitor. Am rescris-o. Uşor şi fluid, fără întoarceri.

Nu e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva. Fie că este vorba de o înşiruire de idei, fie că e vorba de un cuvânt, când mă poticnesc în ele, mă întreb de ce. Uneori răspunsul este peste zile, alteori el se află fix în faţa ochilor mei. Nu trebuie, nu se potriveşte, nu „se face”… sau pur şi simplu denaturează sensul corect şi pe care vreau să-l dau. E ca un semn că nu trebuie aşa, că nu e bine. Un semn, doar atât, pe care nu-l ignor. Fie şi pentru banala explicaţie că sunt obosită, că mi-e gândul în altă parte. Fiecare cuvânt trebuie ales cu grijă, să exprime cât mai bine,  căci rostul lui esenţial  e de piesă de puzzle în tabloul povestirii.

O lecţie învăţată atât din realul meu de zi cu zi, cât şi din cei 7 ani de când scriu în virtual. O lecţie nespusă până azi când o (altă)întâmplare mi-a sărit în faţa ochilor.

Acum ceva vreme o femeie îmi comenta pe blog despre Dumnezeu. Comentarii care azi nu mai există. La primul comentariu n-am dat importanţă că scrisese greşit „Dumenezeu”. Se poate întâmpla oricui ca să scrie din viteză, voiciune sau mânie, un cuvânt greşit. Şi nici când a greşit şi a doua oară nu m-a mirat prea tare. Abia când a repetat-o a 3-a oară, m-a pus niţel pe gânduri. Mi-a rămas în minte ca o ciudăţenie apeţenta ei pentru tastarea numelui lui Dumnezeu ca „Dumenezeu”. Poate chiar mai mult decât o ciudăţenie – un gând rebel, bazat pe experienţa mea scrisă mai sus, că parcă, Cineva o împiedica să-I scrie numele.
Greşeala constantă, fervoarea războinică cu care scria era în contradicţie cu Spiritul şi Iubirea de Dumnezeu, de aproape.

Acum două seri intrând pe anumite forum-uri, căutând ceva anume, de cu totul altă speţă decât Dumnezeu, dar oarecum colateral, pe unul dintre ele, derulându-i comentariile, mi-a sărit în ochi: ” Dumenezeu”. Şi mi-am adus aminte că am mai văzut acest „e” rebel strecurat între două consoane. M-am uitat la nume şi era unul necunoscut. Dacă pe femeia de pe blog am aflat-o mai târziu, cea de pe forum, habar n-am cine era! Uitându-mă  în toate cele 7 intervenţii unde-I pomenea numele- Acesta nu era scris altfel decât eronat, ca şi cum ar fi fost scris prin copy/paste. Am revenit la prima interventie, am citit părerile expuse, încercând să înţeleg.

Pe vremuri, o prietenă, avea o expresie : „Hai, să nu ne ascundem după cireş! ” colţ şi neam cu neaoşa expresie: „Să nu ne ascundem după deget!”

Pentru femeia de acolo, cireşul era „Dumenezeu”. Ignora liberul arbitru în mod voit şi făcea apel la şi ascunzându-se în spatele Graţiei Divine. Şi nu m-am mai mirat de repetabilitatea greşelii.

Dintre cele 10 porunci mi-a venit în minte a 3-a, cu tot cu explicaţii aici:

” Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. Exod 20:7. „

Deşertul vanităţii, aş mai zice eu, căci Dumnezeu nu e limba pe care o rosteşti sau tasta pe care o apeşi ci e fapta pe care o săvârşeşti.

…nu aştepta, fă-o! În orice împrejurare.

Chiar dacă e dreptul tău, chiar dacă nu e vina ta. Nu-ţi lăsa soarta şi conştiinţa şi restul zilelor tale, în responsabilitatea şi acţiunea de a preveni a altuia.

Şi nu uita, oamenii greşesc si toţi facem greşeli.

După ce-am urmărit clipul ăsta de vreo 5 ori, mi-am dat seama că poate fi chiar mai mult decât se arată. La orice viteză ai avea, finalul poate fi devastator pentru unii şi plin de remuşcări şi frustrări pentru alţii.
Dacă poţi , cât poţi, acţionează! Mai bine, previi tu, e cert mai sigur! Chiar se întâmplă.

…nevăzuţi.

Ideea asta de articol mi-a venit acum două zile privind pe geamul unei clădiri în care mă aflam pur întâmplător. De la o înălţime suficientă şi un unghi convenabil mie, priveam trecătorii. Sau mai degrabă, prin ei, prea atentă la imaginile minţii mele. Asta până când dintr-un balcon s-a desprins o pungă. O pungă roşie umflată de vânt. O pungă roşie ca un lampion chinezesc fără sens.

Am urmărit-o până pe trotuar unde s-a oprit împleticită de piciorul unui trecător. Dezgustat, iritat. Nervos în mişcările cu care şi-a eliberat piciorul. Plecând mai departe şi privind în urmă ca şi cum punga aia s-ar fi luat după el. L-am însoţit cu privirea până când nici urma paşilor lui morganici nu s-au mai văzut. Mă prind în poveştile de pe stradă. Îmi răsucesc capul în cealaltă parte.

Un cuplu. O ea. Un el. La braţ. Ea priveşte vitrine. Şi ar mai zăbovii puţin după paşii mici şi încetiniţi pe care-i face. Poate o interesează ce vede în magazine sau poate, doar plăcerea imaginii lor, ei doi, reflectată în geamuri o atrage ca un miraj. El o trage după el. Hotărât. După poziţia capului nu-mi dau seama dacă ochii îi ţintesc a grabă spre înainte sau aroganţa îi stă în statură. Din sens opus lor, se apropie 3 pâlcuri de fete, de femei. Câte două, câte trei şi ceva mai îndepărtate, urmându-le, alte două. Gesticulează, râd, se întorc, se răsucesc. Părul în vânt, siluete fusiforme. Primele 2 ajung în dreptul cuplului. Bărbatul întoarce privirea. Femeia de lângă el observă. Îl trage de braţ şi mai aproape de ea. Cu celalată mână gesticulează. El se desprinde din încleştare. Se opresc. Se ceartă. Ea îşi duce mâna dreapta la ochi. Poate îşi şterge o lacrimă, poate doar alungă o geană căzută şi rebelă. Nu ştiu.  Bărbatul îi cuprinde umerii cu mâinile lui ca mai apoi s-o îmbraţişeze. Se împacă. Pe lângă ei trece şi al doilea grup de fete. Femeia îşi priveşte bărbatul de lângă ea. Îl supraveghează. El nu-şi mai întoarce privirea. Ea îl ia de braţ şi pornesc mai departe.

O scenă fabuloasă demnă de Fellini, de cred că 30 de secunde, poate un minut, întâlnirea dintre nărav şi disperare avea ca să urmeze.

Al treilea grup. Ultimele două. De sub canadiana uneia nu se vede nicio urmă de rochie, fustă. O fată/femeie, o canadiană scurtă abia ce-i acoperă fundul şi un dres bej. Cocoţată într-o pereche de cizmuliţe negre. Bărbatul se desprinde a doua oară din strânsoarea partenerei. Se apleacă. Se lasă pe vine şi umblă la şireturile pantofilor lui. Partenera lui se întoarce cu spatele şi îşi fixează faţa spre vitrine. Fata/femeia ajunge aproape de el iar el ridică privirea spre pulpele ei în mişcare. Femeia-parteneră îl priveşte din vitrină…

Îmi ridic privirea la etajele superioare din blocul din faţă. O perdea flutură semn că tocmai cineva, poate chiar martorul meu, s-a retras în umbră.

Martorii nevăzuţi ne privesc neştiuţi. Tăcuţi asistă la secvenţele vieţilor noastre. Jocuri de puzzle existenţiale. În care noi aşezăm piesă cu piesă, ceas de ceas, oră cu oră, an cu an. Încercând să desăvârşim o imagine limpede, clară şi cu sens. Fără să intervină observă, de cele mai multe ori înaintea noastră, când şi dacă piesele alese de noi se potrivesc întregului. Altfel spus, sunt părtaşi fie la bucuriile, fie la trădările noastre.
Bucuria sau trădarea împărtăşită. Bucuria sau trădarea de sine.

Martor nevăzut, taciturn şi rezervat, privesc. Martori nevăzuţi, taciturni şi rezervaţi, mă privesc.

…vă rog, dacă se poate.

Mâine e ziua K…nu de la şarpele Kaa şi nici de la Craterul Kaali… Mâine e prima zi de după marea ghiftuială sărbători. Şi desigur mâinile, picioarele şi mijlocelul ceva mult mai umflate a rotunde nu sunt nicidecum de la sarmale şi cozonaci, salata de boeuf şi alte porcării ci de la odihna bine meritată şi presiunea atmosferică, ca să fie clar! Iar de la atâta somn, urlă sănătatea în obrajiorii bucălaţi că doar aşa se întind şi ridurile!

Deci K de la Katastrofă. Care se repede cu capul înainte că doar azi nu-i mâine când voi da năvală în măreţul dulap cu haine. De fapt şi de drept, el oricum stă singur să se reverse prin irupţie în cameră, la orice ora din zi şi noapte, prea ticsit şi îmbuibat peste refuz. Pentru că da, şifonierul duduie ca un cazan sub presiune ajuns la 1800 fustiţe şi rochiţe de grade, din păcate, întotdeauna prea puţine şi de multe ori nepurtabile fiind simple damblale de moment ieşite din modă.

Deschid cu largheţe cele 7 uşi care nu se lasă prea mult rugate. Uitându-mă la toate rochiţele le aud cusăturile plesnind cu bucurie doar privindu-mi  prosperitatea mea corporală… Fustiţele se ascund timide iar pantalonilor le tremura fermoarele de emoţie!

Închid uşile şi mă găndesc nostalgic la toate lucrurile pe care le-am dat. Alea de când eram gravidă… Mă aşez deznădăjduită calmă pe pat. Şi patul tânguie cu scârţîit şi trosnet. Parcă mă înţelege. Ca pe un stabilopod om necăjit ce sunt. Simt cum se scurg minutele iar odată cu ele niciun gram din mine.

Categoric, mintea îmi e invadată de restricţii şi alte alea …vise, taică, vise de peste vreo lună! Şi zâmbetul îmi e şters de chip de cruda dar actuala realitate…  Bine, bine, da’ io …mâine…cu ce mă îmbrac?!

Şi unde ziceţi că găsesc un poncho?