…de toate Litoralul are…

Ca in fiecare an, incerc sa-mi dau seama de schimbari. Nesemnificative. Ceva mai multe borduri, ici-colo cate un trotuar terminat, o mobilitate excesiva a comerciantilor, prea putini spre 3-4 pe care-i cunosc de ani de zile, vanzatori de varsta a doua spre a treia, gunoaiele nestranse, balariile netaiate, structuri neterminate sau/si in paragina, caini cat cuprinde, mancare ieftina cu iz de ulei ranced, politisti vanatori de greseli mici si dezertori pentru infractori si…o lume a evaziunii fiscale.

Ma amuzam ieri, ascultand stirile, la masura luata cu painea, care conform noilor norme, ar trebui sa se vanda numai in magazine specializate. Inutil si derizoriu. Pentru eliberarea bonului fiscal, nu de magazine „specializate” e nevoie. Evaziunea e si in sangele marilor magazine/supermarketuri/corporatii. E o pecingine, boala tratabila nu cu mutarea in alt salon ci cu tratament adecvat, altfel…iar ne facem ca ne facem.

De cateva zile, pe tot litoralul, in dreptul oricarui parc de distractii, la orice ora, se aud sunetele specifice de ciocan. Se bat in draci tevi in pamant. Dupa tragedia cu tanarul electrocutat, tuturor le e teama de controalele aferente. Impamantarea este actiunea monstru. Privind, in treacat, eficacitatea este un alt mare zero barat.

Cand masori ce se intampla aici, realizezi imposibilitatea schimbarii. Prea multi ancorati si prea multi supravietuind asa. Cu nade aruncate haaaat, departe! Un paienjenis haotic dar bine definit pe care numai cel ce nu vrea nu -l vede. Cineva, ieri, imi vorbea despre curaj. Sau, despre frica. Despre aceasta caracatita devenita de temut. Despre oamenii carora spaima pentru viata lor si celor din jurul lor si-a pus amprenta asupra comportamentului. Care inchid ochii…si-si asigura traiul de azi si zilele, la propriu, de maine.

…de pe umarul altuia.

Este o boala ingrata. Nu-i nici un carti, nici nu se arata decat atunci cand toate conditiile sunt indeplinite:

1. sa apara musca

2. sa se aseze pe umarul altuia

3. sa lase mici pete, aproape invizibile, pe umarul ghinionistului

4. purtatorul bolii sa se ute fix la ea.

Purtatorul bolii, odata ce, in mod fatal, a beneficiat de toti factorii, ei bine, dupa criticarea in mod si chip a mustei, acest kamicaze blestemat, are parte de un tranfer mental al „pericolului” iminent pe care l-ar putea paste si pe el. Daca i se intampla si lui?!?! Ba chiar mai mult, resimte aproape ADN-istic ca musca, aceea MUSCA defecatoare, nu mai este pe umarul altuia ci, in mod ghinionist, chiar pe al lui. Transferul nenorocirii se realizeaza, omul cu boala este aproape disperat. Simte nevoia patologica sa se apere de potentialul dezastru. Devine preventiv in tot ceea ce face. N-are nicio importanta ca nu poarta necazul altuia, n-are nici logica ca, pe langa el, nu sunt muste.

Un soi de poveste cu un drop de sare…un fel de plans pe mormant strain…antrenadu-i, insa, pe nevinovatii deveniti brusc vinovati, din jurul lui.

Din acest moment, lupta,oricaruia si a oricui cu boala este una pierduta. Numai timpul si Dumnezeu poate estompa efectele nebanuite.

Apoi…apare o alta musca…

…si chipul aratos…

Normal, belehuzesc. E doar concediu, nu? Si ce face omul in concediu? Aici, teoretic, sunt doua raspunsuri posibile. Se distreaza sau nu. Dupa cum ii e felul, ori le ia pe toate ca pe niste experiente si se hlizeste la orice, ori, nemultumit, le critica pe toate chit ca vine de la 70 de mii de stele pe hotel si tot atatea, invartitoare, la cap.

Clipeam des ieri, privind in jurul meu. Multime de costume de baie, sumarele accesorii ale trupurilor pe plaja. N-am avut si nici n-am reactii de niciun fel asupra trupurilor. Oamenii sunt ori frumosi, ori asa sunt ei. Mi-e indiferenta inaltimea, greutatea, culoare, parul, chelia, fundurile sau celulita. Daca ei se impaca sau nu cu ei insisi, e treaba lor.

Oameni…de toate felurile. Nu cred ca exista vreun loc mai explicit in manifestari si in adunaturi de tot felul, ca o plaja publica. Alaturi de vrabiutele impertinete care te-ar ciugulii si de oja de la picioare, pescarusii planori care ar putea sa-ti fie ventilatoare falfaietoare deasupra capului, muscutele de tot felul adunate si ele in cautare de resturi menajere… Toate gramada, fac peisajul.

Dupa ce totul ramane pe retina mintii, inchid ochii. Si ascult. Nu-i prea greu de data asta, plaja este arhiplina. Voci si vorbe. Voci si cuvinte. Exista diferenta. Mare.

E fain, ca dupa ce ai ascultat o vreme, atunci cand deschizi ochii sa privesti chipurile oamenilor frumosi la suflet. Oameni ca daruie cu fiecare cuvant. Oameni care-i pun pe cei de langa ei ori mai presus, ori pur si simplu asa sunt ei, izvor de vorbe bune si caldura sufleteasca. Raspandind energie pozitiva. Oameni cu suflete mari, ingemanate in trupuri diferite. Care uneori desavarsesc asteptarile perfectionistilor, alteori sunt bataia de joc a acestora.

Nu vrea sa-i bag in seama pe ceilalti. Nu vreau sa-i aud. Sau daca reusesc sa-mi atinga timpanele, uitarea sterge repede tot ca un burete pe o tabla plina pe creta.

Belehuzesc, ascultand doar oameni frumosi.