…intotdeauna se gaseste unul(una) mai pro(a)st(a) ca mine…
Nu-mi amintesc, in aceasta dimineata, cum mi-am adunat gesturile alea mecanice cat sa execut metodic (aproape, de cum s-a dovedit), intreaga rutina.
Ei bine, da, totul s-a desfasurat conform proiectarii indelung imbunatatita si a la long exersata. In masina, la poarta, mi-am amintit ca n-am luat si telefonul mobil. N-apucasem sa plec, asa ca, intorsul din drum l-am efectuat dar nici p-ala nu-l mai am in cap! Stiu c-am parcat, stiu ca am simtit pe obrazul drept o picatura de apa si mai stiu ca vazand o balta in fata mea, eu ma uitam la ea iar ea era senina…M-am sters pe obraz, mi-am zis c-o fi cu noroc, culoarea albicioasa dandu-mi de inteles ca ploaia nu a inceput.
Cum nici asta nu mi s-a parut o tragedie, mi-am continuat agale(aproape) drumul dupa ce mi-am scosul tocul din gratarul de la intrare, in prealabil, chircindu-ma intr-un picior gol. Normal, in pantof, o pietricica pe care izgonit-o cu un gest de mare feminitate, scuturand pantoful cum isi scutura cainele la pom, laba.
Un gand misogin a inceput usor sa-mi dea tarcoale. Dintr-o zdruncinatura si-a luat si el(gandul) zborul, impiedicandu-ma de pragul usii si datorita tocului de usa, n-am ingenuncheat cu capul in biroul colegului, si asa, am scapat sa ma marit si a treia oara. Mi-am aranjat suvita rebela si-am dat cu inocenta „Buna dimineata”‘.
Am cascat ochii cat sa-mi atinga genele sprancenele ca sa nu sparg si cana de cafea pe scari. In fata tonomatului cu cafea, zambeam victorioasa. Aveam cana intreaga. 2 pahare cu cafea sunt la fix si la buza canii. Nici mai mult, nici mai putin. Marc banul, ala vajaie, mataie, clipoceste, cotcodaceste si lumineste a verde de gata. Apuc paharul, il duc si deasupra canii…Ma uit cu stupoare la pantofii mei cei bej…sunt maro cu spuma. Cana la locul ei, paharul undeva la juma’ de metru de mine. Ma uit la el, ma uit la cana, ma uit la cafeaua care mi se prelingea pe fluierele picioarelor, aventurandu-se in pantofi. Nu inteleg nimic. Si, da, cafea era si cu zahar.
Intru la toaleta…si ma privesc in oglinda in timp ce mainile cu apa indepartau dezastrul. Da, da, io sunt, imi soptea gandul ala, in barba…si reflexiile oglinzi imi confirmau cu spor prin valul ce ma arata de doua ori.
La intoarcerea in birou, pe un hol, eu leganand incetisor cana acum doar pe jumatate plina, o colega rezemata de un perete, cu telefonul la ureche. La usa biroului ei. Ma uit la ea, ochii sclipitori, zambet de vulpe. Da si ea cu ochii de mine si se fastaceste. Incerc sa trec mai repede mai ales ca, ajungand in dreptul ei, aud vocea masculina pe care o recunosc ( 😀 si cred ca toata lumea din incinta ) susurand niste alea de mare inflacareala si umflaturi in corpurile cavernoase. Bag capul in cana si o iau la trap. Cam la vreo doi coti de trap, reaud vocea masculina. Tare. Clara.
Zambesc…moama, ce-am mai zambit! You make my day, honey! Mai fac trei pasi si nu ma pot abtine:
– Fata inchide, draq, difuzorul telefonului!
