Autor Arhive: Ana

dialog intim…

de

…intre oama si inginer…

Fara chef si cu entuziasmul spre ratare, imi trag o pereche de jeansi pe mine sa plec cu fii-mea in marea nebunie numita AFI. Pe care n-o (mai)suport. Cu must-ul in cap  fac eforturi disperate sa inving lenea. Un suierat ma scoate din lupta ancestrala. Am sperat ca sa fi provenit de la vecinu’, sa fi dat el drumul la pompa de presiune…N-a fost sa fie si sa se auda de peste gard. Atentia mi-a fost indreptata spre un calorifer. Calorifer care, pardoxal, facea spume la imbinarea dintre capac si corp.

Povestea in sine e clasica. Un amarat de por dintr-un tub cu spuma de par. Jet. Oprit fix la imbinarea aia care te inducea in eroare vizuala. Un fel de Dealul Negru de Romstal.

Ceea ce insa am sa povestesc e suma gandurilor, dialogul si batalia intre instinctul primar si inginerul din mine, din acele momente catastrofale pana sa prind irefutabila dovada de por si jet.

Capul meu. Personajele din capul meu.

Instinctul si Inginerul :

Ins(instinctul) : Vaaai, caloriferul face spuma! O sa crape!

Ing(inginerul) : Face pe draq! Esti tembela?! De unde draq sa faca un calorifer spuma?! Ce, e caine turbat?! E vreun tub ceva.

Ins: Ba, esti chior, tu nu vezi cum infloreste spuma de sub capac?! Uite, m-am uitat, nu se vede nimic de la vreun tub, ii zic contorsionata deasupra masutei ce se interpunea intre mine si calorifer.

Ing: Ma enervezi! In calorifer e apa si daca o-ti fi pus antigel! De unde spuma?! Care spuma?! N-o lua razna, antigelul nu face spuma! Intinde mana si vezi ce spuma e aia!

Ins: Nu intind, mi se pare acida! Nu pun mana pe ea! Apa? Aaaaaapa?! Doamne, parchetul, mobila de dormitor…, nu, pe hol e gresie…direct in sufragerie…parchet…mobila! Luate-ar draq de inginer…tu stai si gandesti insa la o adica, tu strangi apa sau io?! Mars din gandul meu ca deja ma vad cu carpele in mana, ligheanul alaturi si io in genunchi!

Ing: …Bine, fata…Da-i cu apocalipsa inainte…Acida…auzi la ea…parca nu vede ca nu se topeste  caloriferul sub spuma…Poafai, mai bine plec, ADN-ul e mai tare decat cartea…

Ins: Auzi, daca tot esti asa de destept…de unde draq se goleste instalatia, ha?!

Ing: Da” ce, m-am ocupat io vreodata?! Da-i telefon instalatorului sau lu’ barbatu-tu!

Pauza de conversatie intre personajele din capul meu. Opresc centrala. O scot si din priza. Telefon. Vorbe reale. Mainile harnice si brusc puternice muta toata mobila si altele din dreptul caloriferului. Masuta, cutii si pungi&pungute. Opresc din robineti si turul si returul. Ma apropii de zona crepusculara. Un miros…cunoscut intre sapun si sampon. Pun mana pe spuma, o duc la nas. Ma uit instantaneu la tubul de spuma, care, acum, fara presiune isi prelinge ultima spuma agale, pe el.

Ma uit rusinata in jur. Mai aveam sa mut si sifonierul…

Inginerul din mine e cu roatele in sus si rade cu lacrimi.

– Auzi la ea! Cica…face spuma caloriferul…si spuma e acida…si vine tsunami- ul peste ea! Si rade, si rade…si rade…

Al draqului inginer! ii zic in barba…Mai taci, mah, cu logica ta!…

oameni, oameni minunati…

de

… si dezumanizati…

Cu cinism, Napoleon spunea:

„Cimitirele sunt pline de oameni de neinlocuit”‘

Azi, cinismul  este mai dur.

Candva Aurelian Andrescu canta aceste versuri. De atunci, multa vreme si vremuri s-au scurs. Si, si mai multe s-au schimbat.

Oameni, oameni, semanati…
Cu iubire, câmpia din voi…
Oameni, oameni, minunati…
Treziti muntii, batrâni de ploi…
Oameni, oameni, învatati…
De la pasari, curajul în zbor…
Oameni, oameni, oameni, cautati…
Foc de soare, stralucitor.
Fir de aur, se înalta, catre soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu…
Oameni, oameni, semanati…
Cu iubire, cararile…
Oameni, voi oameni
Semanati cu iubire, câmpia din voi.
Ooo, oameni…Oameni. oameni…
Cautati… Foc de soare, stralucitor…
Fir de aur se înalta, catre Soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu…
Oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire… Cararile…
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Cautati, foc de soare, stralucitoor…
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire… Cararile…
Ooo, voi oameni, vooi oameni
Minunaaatï…

Azi, ziua mi-a inceput prost. Abia ajunsa aici, vestea decesului unui coleg, vesel, zglobiu, plin de viata si un bun profesionist, m-a intristat. Nu crezi, nu vrei sa crezi apoi…te gandesti cand l-ai vazut ultima oara. Vrei sa ti-l amintesti atunci si nu ca o imagine, cadru general. Constatarea vine ca un tavalug: Doamne, l-am vazut atunci…si n-am stiut c-o sa fie ultima data! Te gandesti la el, cu schimb de idei, cu ras, cu prezenta fizica.  Privesti roata, ii privesti pe toti, si ei pe tine si iar masura coplesitoare a efemerului te trezeste la realitatea lui azi, singura palpabila. Nu ma inspaimanta moartea e si ea la fel de naturala ca toate celelalte, un sfarsit stiut din ziua conceperii. Ce ramane, insa, in urma noastra, in ceea ce am crezut, in interactiunile pe care le-am creat, in relationarea celor 8-9 ore zilnice minime petrecute impreuna, in ceea ce ne-am macinat anii, visurile, ideile, creativitatea…e altceva. Valoarea intrinseca.

Vestea am aflat-o intr-un context. Abia revenita din socul momentului, fraza ce-a iesit din gura unui alt om m-a intristat si mai mult :

–  Vaaaai, ce ne facem acum?! Am ramas total descoperiti pe palierul lui…ducea multe dosare…

Il cunosc prea bine pe omul care a rostit aceste vorbe. Il stiu ca nu-i un pagan, nici un nesimtitor si nici o fiara din nascare.

Era de asteptat sa ajungem si aici. Dezumanizare si dezinteres. Cu naturalete. Ca o noua cale de supravietuire.

Intr-o lume nesigura, intr-o perpetua indoiala a zilei de maine, fara nicio motivatie alta decat painea cea de toate zilele, pe care s-o ne-o asiguram noua si familiilor noastre…dezinteresul s-a strecurat meschin. Sclavul nu e fericit(multumit) ca azi inca traieste si primeste un blid de mancare. Deprofesionalizarea a venit la pachet. Cu anexa in numiri haotice si politice. Dezumanizarea a luat forma responsabilitatii fata de sistemele stricte si necesare, pe care le tragem disperati de parul firelor pline de capuse sa le facem sa (mai)functioneze. Cat ele (inca) merg, noi supravietuim, noi ca persoane individuale si ca societate. Prea putini, am preluat din ce in ce mai mult. Nu numai ca suntem obositi fizic, stresul zilnic, sovaiala la toate nivelurile si pe toate palierele, perpetua agitatie zilnica impreuna cu viteza inumana in care ne este solicitata activitatea, ne omoara neuronii in toate noptile. Peste toate astea, in cadrul intim, relatiile au alta baza pe care se cladesc. Egoismul, individualismul imbracate in poleiala(verbala si nu faptica, declarativa dar inexistenta real) de apartenenta, aceasta nevoie ancestrala a omului ca fiinta sociala si sociabila. Un soi de cu-n picior in casa si altul gata de-a o lua pe alta carare. Mai frumoasa, mai luminoasa…mai banoasa.

Nu ne mai privim ca fiinte umane ci numai ca masini si/sau ca obstacole. Economic. In si Out cercului cel mai apropiat.

 Si, nimic, nimic n-a mai ramas din indemnul versurilor…

cand karma iti bate la usa…

de

…dar nu te gaseste acasa…

Zile astea am tot pus cap la cap. „Intamplator” nu exista. Sub nicio forma. O cauza undeva exista. De conjunctura, de fiinta, de manevre, de datorie. Oricand o cauza, posibila si absolut aleatoare mintii limitate si omenesti, exista. Nu e non sens e doar o constatare ca ne gandim ca gandim..uitand ca nu stim totul si, si mai rau, ca nu cunoastem totul. Scenariile pe care le facem sunt probabile, posibile, insa factorul „‘necunoscut/nestiut”  intervine atunci, tocmai atunci cand gradul nostru de certitudine este major.

Rasfoind, mai devreme sau mai tarziu, cand datele pe care nu le-am avut initial incep sa curga rau sau punct, ni se dezvaluie o cauza. Una dintre ele. De cele mai multe ori dam din umeri si spunem „asa a fost sa fie”. Dar nu prea e asa.

Le generam noi sau ne sunt generate. Prezenta noastra in conjunctura este dovada unei chemari sau a unei alegeri anterioare.

Unul din exemplele cele mai bune este in acest articol.

Coplesitoare concluzia mai ales ca o stiam. Da, cel mai mare rau pe care ni-l putem face este sa ajungem la conflict extern pe care sa-l inghitim din compromis. El se transforma in conflict intern, neimpacare care generator de doua stari : tristete si sau fara efecte de tip somatizare concrete si constientizate. Eu asta am descoperit analizand ceea ce s-a intamplat cu mine acum multi ani. Am fost de parere, de atunci, ca tristetea acuta, nu depresia, tristetea- aceea stare de dezamagire nu fata de ceea ce ti-ai dorit versus ceea ce ai, ci dezamagirea provenita din constientizarea ca omul se naste frumos si ajunge urat,  este cea mai mare generatoare de boli de tip cancer. Niciodata n-am crezut in teoria nocivitatii fumatului, mancarii etc.
Restul e asa cum spune.
Ceea ce nu spune este ca rezolvarea conflictelor initiale nu este intotdeauna uman posibila. Undeva se impleteste instinctul de conservare- supravietuire- cu caracterul uman in doza lui de lasitate. Adica tinem de o situatie/conjuctura fie pentru ca respectam prea mult normele impuse, fie ca situatia in care ne gasim, credem noi, ne da siguranta zilei de maine. Ceea ce, intr-un tarziu, realizam insa, karma ne-a batut la usa dar noi n-am fost acasa.  Adica „care, maine? ” Cred cu tarie ca vorba „a murit de inima rea” e al naibii de reala. Si murim fizic dar cel mai adesea suntem doar niste „‘morti vii”‘.

Extrapoland nitel, daca tristetea duce la rau, la raul nostru, ma gandesc la extrema cealalta si nu pot sa nu ma intreb care este acel element/stare care duce la binele nostru. Primul cuvant -concept- care mi-a venit in cap a fost implinirea. In toate formele ei.

Implinirea pshica, cu a face si a fi recunoscut ceea ce ne place sa facem/ ceea ce ne dorim sa facem. A face ce-ti place este sinonim cu destinul fiecaruia iar acesta, cu increderea in sine. Cu joaca. Iar joaca nu cunoaste impunere, nu stie esecul. Doar participarea in bucurie.

Implinirea spirituala, cu laturile ei de credinta si de intelect. Speranta si dezvoltare. Recunostiinta si bucuria de a fi.

Implinirea sentimentala, cu latura ei de a iubi si mai ales de a ne simti iubiti, doriti, de a fi indispensabili cuiva care conteaza pentru noi. A impartasi, a apartine. Utilitate, comunicare si simbioza. Bucuria de a fi jumatate din intregul celuilat. Bucuria de a te regasi intreg prin jumatatea primita de la celalalt.

Implinirea fizica, cu latura ei erotica. A ceea ce esti, nu-ti este rusine, prin si cu prezenta celuilalt.

Trasa linia finala a rationamentului meu empiric, am pus titlul pe care l-am dat acestor ganduri. Pentru ca, privind peste umar si/sau roata,  karma ne bate, la toti, la usa. Dar nu intotdeauna ne si gaseste acasa.