Categorii Arhiva: Oameni

Carla

de

…Dreams.

2 în 1

de

…fără ofertă.

Stau şi ascult Adele cu ultimul ei album cu „hello”. Îmi place Adele, îmi place de nu mai pot ce transmite. Dacă vreodată ar fi să cânt, nu vocea mi-ar plăcea s-o am ca a ei…ci trăirea. Că altfel n-ar avea rost! Ar fi deşertăciune în note, ar fi pustiu acoperit anapoda de sunete care n-ar folosi la nimic.

Everybody loves the things you do
From the way you talk
To the way you move
Everybody here is watching you
Cause you feel like home
You’re like a dream come true
But if by chance you’re here alone
Can I have a moment
Before I go? 2 în 1
Cause I’ve been by myself all night long
Hoping you’re someone I used to know

Gânduri amestecate. Nu, n-am, aici, în interior nicio nemulţumire. Dimpotrivă, au fost zile spectaculoase. Dar nu poţi să trăieşti doar în vidul tău. Aerul rece al întâmplărilor ce ne înconjoară nu are cum să nu se strecoare în vieţile noastre. 60. Sau…poate au. Poate, alţii pot. Sunt ei şi restul lumii. Probabil ăsta e şi secretul trecerii prin lume, trăirii propriei vieţi. Nu te afectează, nu-ţi pasă, nu-ţi trebuie. Trânteşti uşa celorlalți chiar dacă stau sângerii şi cu mâna întinsă spunându-şi povestea. Egoist, atâta pot, atâta am. Fără ipocrizie doar cu cruzime. Măcar e sinceră. Asumată întru blamare, dar sinceră.

În una din zilele trecute mă aflam într-o bancă. În faţa mea două persoane, soţ şi soţie. Transferau nişte bani dintr-un cont în altul. Sume relativ mari în valută. Dincolo de fătuca bancii, care la sfârşit de program, era clar că era depăşită de situaţie şi obosită, priveam mecanismul procedural al băncii, plin de formulare şi declaraţii şi frânturi din discuţii au ajuns şi la mine.
Mă gândeam, din colţişorul aşteptării mele, la toate acele aspecte. Coadă, formulare, declaraţii, acorduri peste acorduri, fata obosită, teneşii din picioarele tipului asortaţi la treining, pufăielile de nemulţumire, comentarii, faţa fetei aproape disperate…Da, treiningul fusese în piaţă, s-a săturat de hoţi şi de nenorociţi.
3/4 din ele îmi erau cunoscute din alte timpuri, alte orânduiri, pe care le-am blamat, le-am alungat, le-am învins…

Mă uit şi n-am cum să nu văd, n-am cum să nu recunosc că doar pălăriile s-au schimbat.
Discuţia mă extrage din constatările mele. Omul cu treining era profund nemulţumit. Era întrebat de provenienţa banilor. Stupoarea aproape că i-a sugrumat vocea. Erau de împrumut. Da, de împrumut. Zeci de mii de împrumut. Contract de împrumut?! De la prieteni???
Da, da, fusese în piaţă, se săturase de hoţi, de borfaşi şi nemernici. De toţi.
Simţeam cum aerul băncii nu se mai putea pulveriza prin straturile groase de ipocrizie. Aproape mirosea a făţărnicie, perfid şi slinos.
Căutam să respir.
Se întoarce spre mine:
– Spuneţi, doamnă, dacă e posibil aşa ceva?! Câte formulare, câte întrebări, ce, dacă mi-au dat nişte prieteni bani, suntem prieteni, ce naiba?! Contract?! Cum să fac contract între prieteni?! Pentru asta am luptat noi în 89???

Aer. Vreau aer. Cuvântul „sictir” nu reuşea să-mi iasă dar era singurul pe care l-aş fi zis…

Ascult Adele. Îmi place enorm de mult cum cântă. Impresionant. Nu, atunci când e prea mult, nu neg. Îmi izvoresc lacrimile. Le las pe valea obrajilor până când mi se împreunează în barba tremurândă şi, cascadă, se ostoiesc în pânza poalei.

Hello from the other side
There’s such a difference between us
And a million miles…

Norocul nostru e că ne iubeşte Dumnezeu. Pe noi toţi. Aşa cum suntem.
Sau, poate nu.

Autoironia

de

… şi nemernicia ironiei.

Întotdeauna am fost de părere că, îndiferent cum e spusă şi mai ales desenată cu mâinile, autoironia are o undă de tristeţe. Că dincolo de tonul – de cele mai multe ori glumeţ al celui care se autoironizează- există nostalgia regretului.

Autoironia înseamnă recunoaştere şi asumare. Autoironia înseamnă propria zeflemea faţă de tine însuţi. Dar…

Zilele trecute, la o onomastică, un soţ se autoironiza. Trecut bine de prima tinereţe, cu un şarm în apus, cu evidente modificări anatomice care băteau spre 100 de kilograme, cu doar amintirea vâlvoiului pe care-l avusese cândva, râdea de sine cu hohote, făcând spectacoul atât prin afirmaţiile suculente cât şi prin gestica teatrală pe care o utiliza.

Evident, râsul ne însoţea pe toţi şi nu o dată, în susţinerile autoironiei sale, arată fix spre locurile din fizionomia proprie, fapt care, parcă, ne îndemna şi pe noi ceilalţi să ne admirăm prezentul şi să ne aducem aminte de trecut.

Autoironia.

Am râs o vreme. Mai mult datorită talentului de clown, mai mult graţie măiestriei verbale. Apoi…
Am simţit. Regretul, stima de sine scăzută, nevoia de a se agăţa public de o realitate pe care toţi o vedeam. Am simţit presiunea pe care o avea pe propria persoană. Nevoia de a fi iubit aşa cum era. Nevoia de a fi acceptat aşa cum era. Şi nu neapărat de cei prezenţi la masă. Am simţit, în fiecare fibră a mea, întristarea lui şi explicaţia ilogică dar reală a unei presupuse ratări. Am simţit regretul pentru o fiinţă fizică -care- paradoxal, nu fusese niciodată, sau cel puţin, eu de 20 şi ceva de ani, nu l-am ştiut altfel.

M-am oprit din râs. La marginea lacrimilor în ochi. Am privit roată momentul. Prieteni sau atârnători?

M-am bucurat enorm pentru reacţia celorlalţi. „Uite şi la mine!” „Exact la fel şi eu!” etc. Şi mai toţi ne-am autoironizat pe noi înşine, susţinându-ne moral şi prieteneşte. Am hohotit cu veselie, ne-am spus fiecare povestea. Chiar dacă era mult prea cunoscută, chiar dacă o ştiam cu toţii pe a fiecăruia.

Apoi surpriza a venit. Din bucătărie. De la soţie. Sub formă de ironie pură. La adresa soţului ei. S-au ridicat brusc ochii din farfurii şi ni s-au încrucişat privirile. Nu, de nătăngă, nu ne-am minunat prea tare.

Dincolo de orgoliu, departe de vanitate, în sens opus autoironiei, stă dragostea, iubirea. N-a sesizat nicio clipă puterea bărbatului de a fi sincer cu el însuşi şi asta, vocal, şi în prezenţa altora, chiar şi prieteni fiind. N-a remarcat nicio secundă clătinatul abia perceptibil al statuii de soţ. N-a observat clinchetul imperceptibil al strigătului de acceptare, al nevoii de iubire. Nici măcar din răspunsurile soţului ei.

M-am întristat de-a binelea. Nu mi-a mai trebuit nici mâncare şi nici un abur de băutură nu m-a mai atins. Vroiam să ies doar de acolo. Vroiam să fug să nu mai fiu participantă la nemernicie.

La autoironie să răspunzi cu ironie înseamnă multe. Înseamnă în primul rând, prin faptă, că batjocureşti. În al doilea rând, prin cuvinte, răutate. Şi nu în ultimul rând, prin amândouă, lipsă de empatie. Să mai vorbim de iubire?!

La uşă, nu m-am putut abţine să nu-i spun:
Dragă, la autoironie cu autoironie se răspunde.

Instinctul de automutilare

de

…al animalelor.

Am aflat aseară. După operaţia de piometru. Care reprezintă o infecţie periculoasă ce afectează uterul. Netratată, ucide.
Animalele când îşi prind o labă într-un laţ sau capcană îşi mâncă laba respectivă, pentru a se elibera. Se numeşte înstinct de automutilare şi este mai presus de durerea pe care şi-o provoacă.

Ceea ce pare de neînţeles pentru rasa superioară, oamenii. Dar categoric există. Şi probabil este una din diferenţele majore dintre om şi restul speciilor. Ceea ce omul, teoretic, foloseşte pentru a eliberare, creierul, la animale fiind mai puţin dezvoltat se compensează prin acest tip de instinct.

Primul gând a fost, după ce medicul veterinar mi-a spus, la TT. Că poate, aşa cum l-am găsit pe stradă, şi el a „beneficiat” de acest instinct.
Al doilea, a fost la Dora. Că trebuie să luăm măsuri. Ceea ce am şi încercat şi încercăm. Deocamdată cu botniţă şi o hăinuţă dintr-o faţă de pernă, care e bine căptuşită, pe burtică, cu o bucată de stofă ce-o aveam prin casă, utilizată pentru mobilă. Ştiu, nu-i suficient pentru dinţii care sfarmă oase darămite pentru o cârpă pe care o poate face aţe-aţe. Stofa asta, însă, e ţesută în dublu sens şi are două feţe. Adică, o să-i ia ceva timp, până să ajungă unde nu trebuie, la firele cu care îi este cusută burtica după operaţie. Asta după ce o să-şi dea jos botniţa. Şi da, peste 2 zile, când procesul de vindecare începe să-şi arate mâncărimile, îi punem şi-un guler. Măsurile de protecţie sunt ultra necesare, pentru că, odată ce-şi deşiră firele, maţele îi ies p-afară. Iar ei i se declanşează instinctul de automutilare, mâncându-se pe ea însăşi, fără ca să mai existe posibilitatea salvării. Trebuie apărată de ea însăşi. Cunoscut, nu?

Mi s-a părut oribil. Dar…Parcă, stând strâmb şi judecând drept, e cunoscut, nu?

Mi-am dat seama că şi noi îl avem, dar nu în aceeaşi măsură. Dar, îl avem. În situaţii critice, pentru a ne salva suntem în stare să ne „automutilăm”. La propriu sau la figurat.  Şi, ca şi în cazul lui TT Tomberonel, uneori ne eliberăm şi avem şansa unui mai bine.  Dar alteori, cum e în posibilul caz, al Dorei, ne poate fi fatal. Din lac în puţ.
Şi asta ne cunoscut, nu?

Salvarea cu orice preţ. Preţul automutilării. Zicem că am face orice ca să schimbăm o situaţie pe care n-o mai suportăm sau trebuie să ne salvăm viaţa, însă… Cum şi asta face parte din categoria „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple”, la capătul efortului inuman, nu o dată s-a întâmplat pe lumea asta, ca noua situaţie să fie mult mai rea decât cea anterioară.
Aruncându-mi ochii peste mări şi dealuri şi de jur împrejur, mă întreb, care s-a salvat şi îi e şi bine? Şi care se consumă până la pierderea identităţii chiar şi a celei vitale? Dramele umane sunt mai la tot pasul.

Instinctul de automutilare, gândul, ideea ne oripilează dar îl avem cu toţii şi nu la puţini dintre noi se declanşează. Cei mai mulţi, fizic nemutilaţi, îşi mâncăm singuri sufletul. Până când mor de inimă „rea”.

Desigur, privindu-ne în oglindă, noi, oamenii…suntem raţionali.