Categorii Arhiva: Oameni

Nevoia de confirmare

de

…pentru omul când e mare.

Zilele trecute, împreună cu încă câţiva colegi, de acelaşi rang, lucram la un document. Nicidecum uşor, ba aş spune că prin complexitatea lui şi mai ales prin efectele pe care le va genera într-un sistem, e al naibii de complicat.

Şi cum stăteam noi acolo concentraţi, destul de ţepoşi şi orgolioşi că aşa-i la ăi cu perja-n fund!, nu ştiu – că al draq să fie ăla care-şi mai aduce aminte- de unde a început cel din faţa mea să mă întrebe dacă suntem egali, de parcă ar fi fost în reclama aia cu mama care le dăruieşte copiilor ei nişte dulciuri şi ăia o întreabă: ai făcut-o tu pentru noi? Hai spune, ai făcut-o????.

Frate, mă uitam, cu faţa aia de toantă, spre el şi nu pricepeam ce draq vrea de la mine! Egali la ce, nene?! Că suntem total diferiţi doar că facem parte din aceeaşi specie şi pe acelaşi tip de cracă instituţională. Başca, io n-am chelie!

– Hai, spune, suntem egali? Eu cu tine suntem egali sau nu? repeta ca automatu′ de cafea când se strică şi se revarsă conţinutul pe trepte.

Continuam să mă uit la el cu aceeaşi faţă plată dar rotiţele capului se învârteau disperate. Cum ceilalţi erau cu urechile ciulite şi ochii binoclu spre noi să-l dau în mă-sa, stricam feng-shui-ul întâlnirii. De răspuns trebuia să-i zic ceva că prea era avântat omul.

– Suntem egali în măsura faptelor şi nu a confirmărilor.

– Ce-ai zis?!

– Că suntem egali după fapte şi nu după confirmări. Calm, monoton şi fără inflexiuni, zic.

Poafai, i-am pus sare pe coadă!

– Adică nu suntem egali! Ţipă şi îşi găletuşa- adică pixul şi hârtiile- se ridică şi pleacă.

Mă fac că nu observ şi continui impasibilă. Impasibilă faţă de situaţie, nu şi faţă de ceea ce aveam de făcut. Poate autoritatea impusă, poate determinarea,  poate dorinţa de a termina o dată actul ăla, poate naiba ştie ce văd alţii, cert este că şi ceilalţi s-au aliniat şi niciun cuvinţel n-a fost spus pe tema egalităţii şi a plecării omului.

După 4 ore, actul a ieşit. Ca draft dar întreg. Cu cap, trup şi coadă. Pe care să poţi modela fineţurile. Abia când ne-am oprit, abia atunci am deschis subiectul:

– Nu sunt nici mama răniţilor, nici tatăl dreptăţii! Nu-s nici mă-sa, nu-s nici nevastă-sa! Frate, ce confirmare de la mine vroia?! Ce înseamnă asta la 45 de ani?! Păi nene, dacă el nu se simte egal cu mine, nu din vorbe o să simtă asta şi nici din confirmarea mea ori de câte ori i-aş spune-o, că după, dă în dependenţă!
Iar faptul c-a plecat…păi, numai muierile când se supără îşi fac bagajul şi pleacă d-acasă! O să-i treacă, exact că la muieri!

Şi mi-am văzut de drum şi treabă.

Toţi avem nevoie de confirmare, indiferent de vârstă, neam şi după cum clocim ouăle, înăuntru sau pe dinafară. Totuşi, există o diferenţă între a te milogi de-o confirmarea şi a avea confirmări. Nesiguranța de sine, fie în ceea ce privește propria persoană, fie în ceea ce privește părerea altei despre, nu contează, tot nu cred că, în spiritul demnității proprii, ea se cere și se repară cu plasturii, lipiți haotic, de cineva din afara propriei persoane.

Poți să ai încredere într-un ”te iubesc” când cel/cea care declară nu te respectă, nu te sprijină și nu te face să te simți cea mai frumoasă femeie/ cel mai minunat bărbat?
Poți să ai încredere într-un ”te cred” când cel/cea ce declară nu empatizează cu tine, nu te sprijină sau nu coopereză ?
Poți să ai încredere în ”încredere” când  cel/cea ce declară te verifică, te chestionează și nu-ți lasă niciun spațiu personal?
Poți să ai încredere în ”tine” când abandonezi la primul hop?
Poţi să ai încredere în „reuşită” când rezultatul este cu totul altul decât cel care-ţi atestă reuşita?
Şi exemplele pot continua.

Confirmări, confirmări, confirmări. Mai toate sunt prin prisma palpabilului. Fapticului. Al gândirii proprii, al analizei, al acceptării unei stări de fapt, al controlului asupra noi înșine.
Să nu confundăm aceste procese sistematice pe care orice ființă rațională le parcurge zilnic, cu tandrețea și reciprocitatea a unui ”te iubesc” într-un cuplu, cu ”te cred-ul” spus de un apropiat, cu ”am încredere în tine” necesar unui copil, cu încrederea în sine și afirmația ”am reușit” la finalul unui drum plin de obstacole.
Da, şi eu am nevoie de confirmări. Din rezultate. De la oameni. De la ce las în urma mea. De la fapte, din zâmbete, din vorbele numai de după fapte.

Nevoia de confirmare e firească atâta timp cât nu este cerşită.

Să nu ascunzi dojenile

de

…sub preș.

Nu ne place să fim dojeniți. Nu, nici cu blândețe -care nu-i pentru oricine- că nu ajută prea mult.
Pentru că pe unii îi lasă reci, e un soi  de ” bine, bine și noi ce mâncăm?” fiind prea puțini sensibili  ca să își asume, iar cei mai mulți infatuați şi plin de Eu sinos fac tragedie cosmică şi din dojeană.
Nici dojenile crunte și nemiloase nu sunt prea indicate.
Pentru că unii nu rezistă fiind prea fragilii decad iar alții se ambiționează în luatul personal. Se agaţă cu disperare de formă şi nu de fond, simţindu-se atinşi, nu, nu e varianta bună a ambiției ca în refrenul cântecului ”îți arăt că pot, îți arăt că pot”, ci în preamăritul orgoliu şi aduce la „usualul” regim de viață ” merge și așa”, un mod insinuant de anihilare a propriei conștiințe.

Timp. Timp. Timp. Toți credem că avem destul și pentru mai bine. Până când se răzbună timpul pierdut, până când te îmbălsămezi doar în laude, până când memoria colectivă se inhibă în mediocritatea lui ” așa e el/ea, n-ai ce să-i ceri!”. Atingem limita neputinţei şi a incapacităţii şi în ochii celor din jurul nostru.

Așa că, lasă dojenile așa cum vin. Nu trebuie studiate ca formă ci ca fond! Că nu degeaba îți vin în forma lor de exprimare! Ți se potrivesc nu pentru ca să-ți aline ci să te ”(re)pornească”. ”Împotriva” celorlalți depăşindu-ţi limitele sau împotriva ta însuți ascunzându-te în propria limitare. Tu alegi.

Să nu ascunzi dojenile sub preș, că preșul ăsta e chiar viața. Și degeaba le bagi sub el că n-o să se înalțe niciodată precum covorul fermecat din poveste. Și cu cât bagi mai multe dojeni sub preș cu atât haina lejeră și parșivă a comodității ți se așterne peste ani. Anii tăi.

Da, știu, dojenile dor, ard, mistuie. Vezi de la cine vin. Dă la o parte păcura ipocriziei personale sau, dacă e cazul,  a ipocritului enunţător de dojană dar caută sâmburele de adevăr.
El e singurul care aşteaptă cuminte să se transforme în vietate.
Vietatea creativităţii, a rostului tău unic pe Pământ. A departajării de ceilalţi din orice fel de grup.
E diferenţa dintre Alfa şi restul.

Să ne înverzim

de

…şi si veseli să fim. La volan! 😀

Mă sună prietena mea. Ea probabil la birou, eu cu certitudine la volan. Eu mă duc spre o întâlnire cu protocol. Şi protocolul ţipă pe mine cu brand şi ştaif şi nu numai cât se vede de la volan. Başca sulemenită şi coafată proaspăt! Înaintez pe Cheiul Dâmboviţei. 3 bezi, 3 coloane de maşini. Mă strecor şi io. Şi, vorbesc. La telefon. Prin Parrot. Adică am în maşină un dispozitiv, pe numele lui de american- Parrot- care preia convorbirea şi-o lansează prin boxele maşinii. Tare! Deci, nema telefon în mână, nema încălcări de legislaţie, da?

Două manevre şi trec de pe o bandă pe alta. Şi înapoi. Dând din gură. Şi din manivela geamului de la şofer până-l deschid să iasă „căldurile” din maşină, neicuşorule! Mă apropii de intersecţia cu B-dul Mărăşeşti. Nici n-are importanţă la ce subiect de maximă importanţă pentru ţară ajunsesem noi să dezbatem! Cert e că fix la maşina din faţă se pune semaforul pe galben. Ăla trece- că era un nenea cu barbă, eu mă opresc.

Lumea multă începe să străbată trecerea de pietoni. Numa c-o aud pe prietena mea zbierând, complet ofuscată, prin toate boxele Pioneer ale maşinii când eu aveam geamul deschis şi când convorbirile se aud în exterior, de regulă, şi cu geamul închis:

– Auzi, dar ce pşiuşilşia mea sunt eu?! Zii tu dacă n-am dreptate! ea zice şi altceva mai departe, eu n-o mai aud…

VERDE. Nu semaforul, eu m-am făcut verde, verde, verde.  Îi văd pe doi pietoni cum se întorc absolut năuciţi de nuanţa feminină a vocii pronunţând cu patosul ofticii maxime cuvântul cu pricina. Şi mă fixează! Secundele au devenit grele şi lungi ca noaptea de iarnă în plin viscol în care sinistraţii aşteaptă cu ardoare salvatorii. Ei se uită spre mine, eu mă uit spre ei şi zâmbesc fermecător şi cu mâna stângă profit de automatizare şi închid draq geamul. Privesc semaforul care-i impasibil în continuare pe roşu. Plumb. Secunde de plumb. Pare că trecerea de pietoni se lungeste ca un şarpe la soare. Îi văd pe cei doi cum merg regulamentar cu piciorele spre dreapta şi cu capul complet întors la stânga! Unul renunţă după ce mi-a măcănit ceva ce nu mai trebuie reiterat şi-şi întoarce privirea cu tot cu cap. Celălalt, neinspirat de primul, se împiedică-n bordură. Ajuns pe trotuar îi citesc măruntul din buze. Da, da, da, cu acelaşi sens cu primul.

Mă umflă râsul. Şi râd în hohote.

Îi povestesc  prietenei mele ce-a zămislit zicerea ei, la care ea hâtră:

–  Hai că mă faci invidioasă! Eşti mai mare ca mine cu 10 ani, eşti şi măritată şi pe deasupra mai şi noroc pe stradă! Unul n-ar veni la mine să punem în aplicare!

A fost cândva

de

… că altfel nu se mai povestea.

O vorbă bună, un zâmbet, o floare.
Un orice material pe care ţi l-ai dorit şi de care aveai nevoie. O lingură, o masă, o casă.
O nebunie de moment. O rochie, un pantof, o maşină.

Când le ai la timpul lor- le doreşti ori ai nevoie- aprecierea vine dulce. Nu uiţi. Mâna care ţi s-a întins, norocul de care ai beneficiat, locul gol care acum s-a umplut şi-ţi poţi focaliza efortul spre altceva. E o bucurie plină şi eşti conştient. De existenţă palpabilă, reală, întâmplată. De(uneori)lipsa efortului.
Când sunt la timpul lor, ţi se potrivesc.
Înveţi să faci diferenţa dintre „mi se cuvine” şi „ce noroc că am”.

Când vin mai târziu, ele vin contorsionate de forma iniţială dorită. Cu mai puţin. Întotdeauna cu anii mai puţini în care te puteai bucura. Trăi. Beneficia. Care între timp s-au umplut cu altceva.
Când vin mai târziu, efortul pe care l-ai depus îţi dă certitudinea meritatului. Înveţi să faci diferenţa dintre „dacă vreau, pot” şi ” nu pică pară mălăiaţă”.
Efortul nu întotdeauna e îmbrăcat în haina cinstei şi asta face ca bucuria lui „mi se cuvine” să fie ipocrită, meschină, mârşavă. Asta e, însă, altă poveste.

Sunt haine care nu se mai potrivesc cu vârsta. Şi nici atitudini. Şi nici măcar lucruri pe care (acum)ţi le permiţi. Vine un timp când le zâmbeşti nostalgic a amintire de vis de tinereţe ori de cândva. Ceea ce părea extraordinar s-a transformat în moft ce nu-i mai găseşti rostul. Căci nu mai eşti acelaşi. Ai avut timp să înveţi să discerni între „pentru tine şi sufletul tău” şi „pentru alţii şi ficatul lor”. Şi dacă nu ţi-ai făcut un ţel în viaţă pentru ciroza celor din jur, atunci n-ai cum să nu înţelegi diferenţa dintre a îndeplini o nevoie/o trebuinţă şi a epata în văzul tuturor de „ficatul” lor întinzându-te mai mult decât ţi-e plapuma fie ea de orice fel ar fi: material, social, număr de ani, etc.

Aşa…precum diferenţa dintre a fii suficient şi a-ţi fii suficient. Şi linia aia subţire dintre de bunul simţ şi ridicol.
Şi dacă tot am ajuns la sufient şi suficienţă…cât îi trebuie omului?! Nu „cât” material ci cât timp îi trebuie până înţelege că nimic material nu compensează viaţa…Până îl strâng pereţii fie ei şi de palat.

Mi-am amintit de cineva care-a crezut într-o poveste c-o maşină. Şi rolul ei în viaţa mea.
Şi am pus câteva gânduri care-mi exprimă clar viziunea şi regulile după care mă orientez în traiul meu. De „ieri”.
Căci râd amar, ca şi atunci, la cât ştie despre viaţă, vise, oameni.
La ce mi-ar mai fi trebuit mie maşina aia?!…Cum să crezi o aşa prostie?!…

Să răspund la întrebări

de

…zice Roxana căruia îi mulţumesc 🙂

Nu, nu obişnuiesc nici să preiau, nici să dau mai departe.

1. Mai gasesti resurse sa privesti cerul si sa vezi mai mult decat nori sau soare?

În fiecare zi. Pe drum. Spre servici, spre casă. Ştiu că de Acolo cine mă veghează. Şi sunt mulţi dintre cei care nu mai sunt dar care vor rămâne pururea în inima mea. Şi le zâmbesc.
Cerul e măsura micimii omului. E un mod de a te aduce cu picioarele pe pământ şi a-ţi aminti cât de efemeri suntem. Dincolo de frumuseţe, de lumină, de culoare, e imensitatea şi eternul.

2. Daca ar fi sa alegi un singur loc unde sa iti petreci tot restul vietii, care ar fi acela?

Undeva departe de locurile de unde se „dă ora exactă”. Că se dă cu laşitate, ipocrizie şi multă falsitate. De fapt, ora asta exactă e spoială „mai-marilor” momentului. Se vorbeşte prea mult, se acţionează mult prea puţin. Real e „nimic-ul”. Ne facem că facem.
Am ales deja un loc.  Aproape de pământ, natură şi mai ales viaţă. Cu fie ce-o fi înainte.

3. Sarmale la cuptor cu lemne sau salata de creveti la restaurant?

Niciodată creveţi fie ei şi la cel mai cel eveniment şi-n cel mai cel restaurant.
Ps. notă pentru mine: Şi cuptor cu lemne!

4. Poti numi trei prieteni adevarati (asa cum vezi tu prietenia) sau mai degraba ai o gasca de amici – cunostinte apropiate?

Nu 3.
Amiciţiile sunt de conjunctură şi pe interes. Există că doar nu trăiesc în pădure. Dar ne diferenţiem groznic :))

5. Daca ti s-ar oferi ocazia ti-ai schimba cariera sau ai incepe una acum?

Da. Acolo unde există dorinţă, putere de muncă şi dedicaţie nu e nimic de speriat ori de refuzat. Totul e să-ţi placă ce vrei să faci. Sigur, există şi varianta „n-am încotro-ului”, nici asta nu-i un capăt de lume. Cu determinare şi două mâini drepte, omul poate supravieţui şi reuşi în ce-şi propune.
Niciodată n-a existat teama unui nou început pentru mine.

6. Cainele si pisica: in casa sub plapuma la picioarele tale sau afara la pazit curtea si prins de soareci?

Câinele e prea mare şi mi-ar ocupa patul deci adio păturică pentru mine.
Pisicile, una sub păturică, alta pe păturică, după felul fiecăreia.

7. Cat pret pui pe sistemul de invatamant si alegerea unei institutii in care sa invete copiii tai?

Nu prea mult. Consider că, la ora actuală, primordială este implicarea părinţilor. Dacă copilul e dedicat şi părinţii sunt implicaţi şi nu-şi lasă odrasla de capul ei, atunci rezultatele sunt cele dorite sau cel puţin în apropierea lor.

8. Si sa nu uitam cliseul: daca ar fi sa o iei de la capat ce ai face diferit?

Alt loc. Cel pe care mi-l doresc. Unde să trăiesc, nu să vieţuiesc.
Şi da, aş ignora mult mai multe clişee decât o fac acum.

9. Numeste trei idei de afaceri pe care omul de rand ar putea sa le inceapa. Tu ce ai alege? Crezi ca te tin baierele sa o duci la capat?

Un cuptor de pâine. Pâine. Un bodegă ţărănească cu hangiţa-n ea(asta apropo de întrebarea 3). O drujbă. Stive de lemn pentru iarnă. Pentru mine şi ceilalţi.
Oricare dintre ele. Sau, pe toate. DA.

10. Pur si simplu spune-mi cum vezi oamenii, umanitatea, omenirea.

Rari. Ca şi umanitatea. O omenire în apus.

11. Desi as vrea sa reiau intrebarea la care a raspuns cea care m-a provocat („Daca l-ai intalni pe Dumnezeu ce i-ai spune?”) incerc sa nu fiu total lipsita de originaliate. 🙂 Asa ca te intreb – pentru ca ma tot plang ca nu am cu cine dezbate – Cum ti se pare treaba asta cu gasirea apei lichide pe Marte? Vezi mai departe de atat?

Se pot naşte scenarii fantaziste de tot felul. Sigur, pot să văd şi biletele la navetele care ne vor duce pe Marte în sejur la staţiunea Marterix…dar probabil n-o să apuc 😀