Categorii Arhiva: Oameni

Mâna care împinge

de

…leagănul destinului tău.

Gratitudinea şi smerenia sunt modul
prin care ajungi nu te strângă caracterul.

Toţi am avut experienţe. Şi, probabil, multe nu au fost cum ne-am dorit. Cum, la fel de multe persoane au venit şi plecat din viaţa noastră. Pe care le-am iubit, pe care nu le-am iubit. Poate chiar le-am urât, dacă în suflete ni s-a strecurat fiara.

Îmi aduc aminte, sunt vreo 40 de ani de atunci, de ceva care, la vârsta aia fragedă, m-a făcut să-mi strâng pumnii micuţi şi să-mi jur în gând că eu, EU, niciodată n-am să fac aşa ceva!
Mult mai târziu aveam să iau aminte, într-o conjunctură asemănătoare, că, da, eu, chiar EU, făcusem la fel.
A fost momentul – primul- în care m-am tras de mânecă şi m-am privit, izbindu-mă îndurerată de oglinda mentală în care mi se reflecta exact imaginea pe care antipatizasem.

Oooo, cât a durut!!!! Cât am suferit! Şi, cel mai mult m-a durut că am judecat fără să vreau să înţeleg, orbeşte, prosteşte, numai fiindcă nu mi-a convenit în acel moment. Numai fiindcă m-am simţit neîndreptăţită să am parte de acel gest. Şi, pentru că aveam pretenţia că pot fi onestă faţa de mine, a durut rău, rău, rău că m-a pus singură în faţa faptului de a face şi a nu-mi ţine o promisiune faţă de mine.

De atunci, strâng din pumnii care au crescut între timp. Dar nu de obidă şi nici de neputinţă. Ci cu amar. Pentru propriul control, pentru a-mi forţa mintea să fac altceva, altcumva decât au făcut alţii şi mie nu mi-a plăcut. Să-mi demonstrez mie, cea mai aproape şi mai cunoascătoare de mine, că sunt şi pot altfel. Să dorm liniştită iar conştiinţa mea să-mi aducă visele frumoase în realul vieţii. Să pot să trăiesc cu mine înainte de a trăi cu alţii.

Rezumând mica mea povestioară, am înţeles că trebuie să parcurg mai întâi drumul umilinţei proprii ca să înţeleg de ce şi ce nu mi-a plăcut. Ca să înţeleg ce te determină să faci sau să spui lucruri care provoacă durerea altora, că trebuie nu să nu-mi doresc să ajung ca altcineva sau cum îmi spune altcineva ci să nu mă las biruită de dorinţa de a demonstra altcuiva, să-mi urmez inima fără ca ea să fie ciuntită de întâmplările urâte şi păţite ale parcursului meu prin noianul vieţii.
Cât, cât de departe poţi să fugi de tine însuţi?
Cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat e că nu există suficient de departe ca să fugi de tine însuţi.

Am înţeles că dezaprobarea organică faţă de o vorbă rea sau fapt reprobabil vor creşte în mine, în timp, acelaşi tip de monstru. Am înţeles că ura e laşitatea inconştientului în faţa iubirii, este modul de a manifesta neputinţa, frustrarea, teama şi, şi cel mai rău, neasumarea. E ca şi cum ai da peste mâna Lui ca să fii doar tu mâna care împinge destinul…

Şi cu cât voi urî mai mult, cu cât voi blama mai tare, cu atât apele oglinzii  proprii se vor tulbura în ceea ce nu-mi doresc şi voi ajunge exact ceea ce mi s-a spus. Fiindcă acolo în tine ceva ştia că în vorbele ce nu au convenit şi au durut era şi este un sâmburele de adevăr. Era compromisul cu care nu te împăcai nici tu.

Probabil că psihologic există o explicaţie. Cum la fel de probabil e ca altcineva să vadă mai repede sensul spre care mă îndrept.

Eu doar susţin că ura şi neonestitatea faţă de sine te îndrumă exact spre ceea ce condamni. Când vanitatea, proprie sau meschin întreţinută de alt sine egoist, te acoperă, în urma ta nu mai rămâne praf de stele ci doar colb de glod.

 

Kusturica

de

…de pe strada mea, din curtea mea.

Ca să îmbin melodia cu filmul.

Ieri, vineri, într-o zi atipică, mi-am lăsat femeia care mă ajută cu călcatul, singură-singurea în casă. Din motivele ei de indisponibilitate sabatică, iar noi din indisponibilitate lucrativă. Frontul de lucru, adică masa de călcat, teancurile de materie primă şifonată, şi utilajele, adică fierul de călcat şi cana cu ţuţuroi plină cu apă, au fost pregătite de cu seară. Nu era nici prima oară şi, mai mult ca sigur, nici ultima oară.

Pe la 4, când voioasă ca o pisică stoarsă şi de ultima picătură m-am întors acasă, o găsesc pe femeie cu ochii cât cepele de umflaţi şi înroşiţi precum fierul la forjat.

– Azi era să mor, doamnă! m-a luat ea în primire, cred că mă aştepta în prag de când am parcat maşina.

M-am speriat. Fie c-a găsit soluţia de goange de grădină şi-a băut din ea, fie că i s-a „înfundat” rezistenţa la utilaj de i-a sucombat în timpul procesului de realizare a călcăturii.

Io trag aer în piept. Ea începe şi pişe ochii ca fântîna.

O iau de după umeri, o las să suspine de două ori şi, cu o oarecare nelinişte, nevăzând-o în halul ăsta de vreo 30 de ani, îî dau ghes să spună ce s-a întâmplat înainte ca să mor şi io de inimă.

– Doamnă! M-a sunat domnu′ inginer să iau un pachet de la poartă.

– Da, ştiu. Ne trebuia altă portiţă pentru pisic că asta care e s-a tot spart până s-a rupt uşiţa.
Şi cum ziceam aşa, scenariul hoţului care a şi intrat mi-a dat femeia cu roatele în sus a început să mi se contureze uşor. Cu ochii o cercetam de vânătăi, contuzii şi semne de veşminte rupte, cu gura o întrebam, mai ceva ca Mioriţa!

– Ai păţit ceva?! A intrat cineva peste tine?!

– Nuuuuuu, zice ea şi-o apucă şi mai tare bocitul!

Printre boceli înţeleg ceva cu „galben”.
Galben? Aur?! Când încep să mă gândesc la sandale şi pantofi simt că mă ia cu furnicături la inimă. Mi-au furat pantofii!!!! Aoleu! AOLEEEEU!

O scutur să se oprească niţel din bocit ca să înţeleg.

– Spune ce s-a întâmplat!!!

Trage aer în piept şi, făcând pauze lungi cât să mor io de infarct, începe:

– Când am deschis uşa pe la 10, să mă duc la poartă, nu mi-am dat seama, mă jur!, pe lângă mine, a fugit pisica galbenă!!! Am ieşit la poartă, m-am băgat pe sub maşini, m-au ajutat vecinii, n-am putut s-o prind! şi dă-i şi plânge şi mai abitir!
Noroc cu Mica când a venit pe la 12 … şi mai mult de atât n-a mai putut scoate din gură că iar s-a pus pe jelit.

Pisica galbenă? Pisica GALBEEEENĂ?!?!?!??!?!

În spatele ei, imperturbabilă, pe spate, lingându-şi o labă, pisica Galbenă, adică TT-ul, asista fără urmă cum c-ar fi vorba despre!
Şi mai în spate, Mica se stăpânea cu greu.
O las pe femeie să se potolească niţel, o liniştesc că pisica Galbenă, zisă şi Tommy, e acasă şi n-are nimic, că aşa e ea, pisică Galbenă şi pisicile Galbene ies afară şi vin singure înapoi…

După vreo juma de ceas, când lucrurile s-au mai potolit, când m-am retras să mă schimb de haine în dormitor şi-am putut să derulez mental scenele care s-au desfăşurat pe stradă cu vecini, maşini şi bine că n-a chemat poliţia şi pompierii, când am reuşit să mă stăpânesc şi eu din a nu plânge de râs, m-am întors în sufragerie, hala procesului de călcare.

Femeia călca. Pisica Galbenă aştepta sub masa de călcat, când o mânecă de cămaşă/tricou/bluză, când vreun şnur care să atârne peste masa de călcat şi pe care, ea, pisica Galbenă, se le tragă cu gheruţele ei spre buna ei dispoziţie…
Din când în când femeia se uita spre ea cu adevărată ostilitate şi îngâna:

– Fir-ai tu de pisică Galbenă, ce mi-ai făcut azi!

Consideraţia

de

… de pe raft.

Am venit de la servici. Un gust amar îmi pluteşte pe papilele memoriei. Gustul e al deziluziei în care stau îngemănate minciuna şi trădarea. Sunt ţinute strâns, în îngemănarea lor, de infatuarea superiorităţii tăinuită în vorbele ticluite.

Îmi e indiferent. Fiindcă am fost prezentă. Şi conştientă.
De multe ori îmi dau seama. De cele mai multe ori şi, contrar reacţiilor mele obişnuite, continui conversaţia ca şi cum sentimentul potrivnic nu mi-ar fi cunoscut, ca şi cum cele pe care le percep din intonaţie, mimică, interes, gestică nu le interpretez, şi continui creând, la rândul meu, sentimentul că e în siguranţă. Că nu pricep sau înţeleg, că nu văd sau aud. Pe scurt, că nu simt.

Gustul amar pluteşte din alte cauze. Amăreala lui vine din căderea capului de pe piedestal. Frânturii cervicale. Fracturii vertebrale. Aşezării fiecăruia pe alt loc. Un loc inferior pe care un om şi-l alege singur să-l aibă. Dincolo de orice. Experienţă. Cunoaştere. Cultură.

Şi-mi pare rău. Nu pentru mine, pentru că eu nu pierd ce n-am avut, nu câştig ce nu-mi trebuie. Ci pentru el, acel om căruia i-am acordat consideraţia că e altfel. Că ar fi putut să fie altfel şi nu aliniat la mulţime.

Viața pe segmente

de

…de 20.

De ceva vreme îmi trăiesc mai aprig clipa. Cumva, prin noianul de toate cele, mă bucur mai mult, cred eu, de ceea ce mă înconjoară. Cumva am reușit să dau mai multă importanță prezentului. Și ca niciodată, mi-am făcut planuri pentru mai târziu, mult mai târziu. Cu tot cu rațiunea posibilității de a se întâmpla orice.

La 20 de ani ai timp. Extrem de mult. Sau cel puțin așa crezi că pe 20 îl poți înmulți cu 5. Împărățești pământul. E criza, de la 20, a tinereții.

La 40 de ani ai timp. Încă. Însă începi să întrevezi marginea inevitabilă a lui ”prea târziu”.  20-zeciul de altădată s-a dublat. Dar mai e loc de încă o dublare. Deci, 4.  E criza, de la 40, a maturității.

Cu cât te apropii de 50 cu atât începi să înțelegi că socoteala ta cu 4 nu îți mai pare că se potrivește. Că viața e așa cum e, că strângi de toate, că ele lasă urme. Vezi altfel perspectiva altor 20. Că ți-a crescut copilul mare cât tranșa de 20. Și brusc îți apare perspectiva altfel. Timpul îl mai măsori o dată. Altfel. În timpul cât mai crește un copil. Timp pe care nici nu știi când a trecut. Și când mai privești și spre media de viață…
Prevăd și criza de la 50. Criza în care pășești în vâltoarea descendentă. Până când ea ne va despărți.

Te uiți în spate. Altădată îți părea că ai trăit. Nici urmă de regret. Că s-au întâmplat destule ca să fii mulțumit. A fost cât a fost, le-ai trăit, le ridici în slăvi p-alea bune, ți le asumi p-alea rele, tragi linie și te arunci cu capul înainte în ”fie ce-o urma, cât o urma” chiar dacă mâine.
Până ajungi să fii conștient, de după 50, de următorul tronson întreg de 20. Junghiul regretului dă târcoale. Te îmbie la mai mult. Nu la avut cât la făcut. Devii hulpav. Să fie. Să mergi. Să faci. Să existi. Cu ai tăi. Cei care-ți sunt aproape. Care au fost lângă tine când ți-ai oblojit rănile. Poate nu întotdeauna dar au rămas, aici, acum. Deci, altfel. Că sunt atât de multe nerânduite. Și cu cât ”s-apuci” îți năpustește mintea cu atât sfredelul regretului se înfige mai tare.

Stau pe o piatră și dau, ca un copil, din picioare. Niciuna nu se mai potrivește. Nici ca atitudine, nici ca gândire. Piatra e bornă, copilul speranța. Mai faci o dată calculele. E certitudine că ai trecut vârtos de jumătate. Ce-a fost mult s-a întâmplat. Restul e fum. Și fumul nu întotdeauna ajunge departe. Nici măcar pentru încă un segment. Că viața nu e matematică în segmente de 20 e doar o dreaptă mărginită.

Așa că, revin. Azi. E frumos. E bine. Pot. Sunt. Înțelegi?

Siluete, rochii

de

…şi fengşuiul în derivă.

E sâmbătă. Mă sună Mariana, o prietenă de la 2 camere. 2 camere ale mele în blocul cu Mariana.
Revin, mă sună Mariana. Nu ne-am mai vorbit de vreo 2 ani şi nu ne-am mai văzut de 6, chit că ne despart în diagonala vreo 800 m. Io cu ale mele, ea cu ale ei. Dar fiindcă ne leagă amintiri tari şi multe, revenind a doua oară, mă sună Mariana de parcă aş fi vorbit cu, ultima oară, ieri. Are voce gravă şi mi se pare din „alo” că nici mucii nu-i stau acasă şi-au luat-o niţel la vale.

– Ce ai fată?? Ai rămas iar cu maşina în pană? Ţi-au spart hoţii casa? A fugit ăla micu′ d-acasă?

Şi când mă opresc din întrebări, numa′ ce aud printre sughiţuri un „nu” ştrangulat. Şi dă-i şi plânge, nenicule, hohotit.

– Unde eşti? Eşti acasă? aud iarăşi un sâsîit anemic de „da” şi zic repede, stai aşa că vin acuma!

Mă urc în maşină aşa cum sunt, pantaloni 3/4, şoşoni şi pulover peste tricoul pictat cu tocăniţa în care taman ce mestecam. Numai gânduri rele. C-o fi venit bolândul de fost bărbat, ăla plecat cu una de când o întrebai câţi ani are răspundea ca la doctor: „33”, adică cu 20 mai puţin ca el. Că a păţit copilaşul ceva, ăla de 35 de ani! N-o fi mâncat tot sau poate asta era, tocmai c-a mâncat tot. Că a dat fiscul peste cabinet…că, şi că, şi că.

Ajung, sun la interfon, mă salut cu haidamacul de 6 care nu mă mai ţine minte dar eu îl ţin, – idiotul care-şi ţinea nevasta ca pe veveriţă, numa′-n colivie, de nici după tampoane  n-o lăsa să iasă din casă, urc cu liftul, sun şi îmi deschide Mariana bocită toată.
Când ea-mi zicea „intră” eu eram deja în bucătărie şi îmi aprindeam o ţigară. Numa′ ce-o aud cum îşi târşie papucii şi văd pe masă o sticlă de Baileys Original Irish Cream, cam goală după gusturile mele lângă care zăcea, pe o farfurie, un rest anemic dintr-un fost cozonac.

– Zi o dată! aproape că zbier la ea. Că mor prin infarct şi colesterol mărit!

Asta se uită la mine şi de unde plângea de inima-ţi rupea numai c-o văd că râde de i se zguduie şi papuci!

– Ce ai tu pe tine???? îmi zice prin celălalt tip de sughiţuri.

– Ce draq să am??? Îmi arunc privirea pe tricou. Tocăniţă! Făceam de mâncare când m-ai sunat şi mi-au sărit bolobocii pe mine!

Când îi răspundeam aşa, mai trag un ochi la sticla de Baileys, şi-mi trece un gând suav despre restul conţinutului.

– Ia fă-te-n-coa′, îi zic. Se face tot cu papucii nedezlipiţi de mochetă. Mă ridic de pe scaun şi-o miros cum miroase câinele stâlpul. Nu mai am niciun dubiu.

– Ai băut singură? şi arăt cu degetul sticla denunţătoare.

– Îhî! Mai am una!  Scoate şi cealaltă sticlă, o desface, îmi pune într-un pahar de vin, şi ăla plin ochi, şi iară o apucă plânsul de nici nu mai ştiu ce să-i fac.

O iau în braţe şi-o mângâi pe spate.

– Hai spune, ce-ai păţit…

După 3 minute de mângâiat de-mi amorţise podul palmei o văd că-mi arată spre masă după care se aşează pe scaun. Mă îmbie să beau. Dă paharul ei peste cap, io îl iau cu duhul blândeţii. Printre bocituri începe să zică:

– Tu ştii că al meu a fugit cu aia acum aproape 15 ani. Ştii că m-a lăsat de nici nu ştiam ce e ăla servici. Ştii că am făcut facultate la 45 de ani, mi-am luat diplomă, mi-am făcut cabinet şi vai de mine ce-am mai tras că numai timp de mine şi soarta mea, n-a mai avut!

Dau din cap. Şi îşi mai pune un pahar. Ajung şi io la jumatea paharului meu.

– Ei bine, în vară am cunoscut şi io pe cineva.

– Aşa, şi? A murit?

– Eh, am murit! Mai bine mor eu! Frate, şi iară se pune pe plâns şi jale.

Primul gând care-mi vine :” Al draq ăla de-o mai zice ceva!” Şi beau şi restul paharului.

Aştept să-i treacă.

– Are intenţii serioase. Vrea să facem Revelionul la neamurile lui. Să mă cunoască sor-sa şi cu frate-su. M-am pregătit şi eu, mi-am luat rochie, mi-am luat pantofi, m-am dus la coafor, le-am luat daruri.

Umple ambele pahare. Bem amândouă ambele pahare.

– Şi? întreb io acum c-o mână la falcă.

– Şi pe draqu să mă ia! Nu mă mai pot duce acum!

Io, cu deja gest reflex la Baileys, întreb galeşă:

– Da′ de ce…?

Ea plânge, io plâng după ea.

– Ştii cofetăria Georgi?

Dau din cap. Şi-mi şterg lacrimile de pe obraz.

Simt cum gândurile mi se fac sinusoidă. Necaz, rochie, Baileys, Baileys, Baileys, bărbat nou, pantofi, Baileys, Baileys, Baileys, coafor, Georgi, Baileys, Baileys, Baileys…

– Ştii ce cozonaci fac ăia????

– Lasă-i draq de cozonaci că nu vreau să ştiu! Zi-mi cu Baileys, ăăă, Revelionul!

Înţelege apropoul subtil din greşeala de exprimare şi toarnă şi ultima picătură din cea de-a 2-a sticlă.

– Păi, să nu ştii, mai bine să nu ştii! Să-i ia draq de cozonaci! Că de 3 zile numai cozonaci mânînc!

– ŞIIIIIII? Ce legătură are asta? strig şi cum de la strigăt mi se uscase gâtul, beau şi paharul. Cred că şi ei i se uscase de la strigatul meu că il bea şi ea p-al ei şi cum l-a băut cum i-au ţâşnit lacrimile pe faţa de masă.

– Cum şi??? Cum şi???? Nu mai încap în rochie! şi i se zguduie ciful capului de plâns.
Plâng şi io ca la comandă.

Apoi, încep să dumiresc încetişor…

– Auzi, tu plângi de să te omori fiindcă nu mai încapi într-o rochie?!?!?!

Dă din cap cu mâinile la ochii, hohotind.

– Hai, îmbracă-te! şi-o iau de-o aripă. Şi ia-ţi cizme fără toc!

Se execută cuminte. În lift, mă întreabă:

– Unde mergem?

– Să duc maşina. Că de condus, la cât îmi flutură Baileys-ul în cap, nici nu poate fi vorba! O împingem până la acasă! Dacă n-oi avea cu un număr mai mic la rochie, să-mi spui cuţu!