…pungutele mele cu aurolac…

Adevarul  meu este experienta mea.

Imi apartine.

Amintiri, amintiri, amintiri. Cu fiecare zi de ieri, cu fiecare secunda trecuta de azi. Un soi de rezerva pentru mai tarziu. O forma de supravietuire, pentru mintea cea de maine.

” Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune.”

Perfect adevarat. Caci, noi oamenii asa facem. Pe cele frumoase si bune, nu le mai prelucram, le sedimentam, asa, in stare pura, nealterate. Pe cele rele, ori le traim razand, ori gravi, le ducem povara cu toata greutatea fatalismului. In timp, cumva, le desaturam raul si tot cumva, crestem concentratia binele, le stingem ca pe bicarbonat cu zeama aducerilor aminte numai a pasajelor, din ele, a celor vesele si hazlii. Amintirea doar a ceea ce vrem. Ca sa adunam, colo, in pungutele alea, pe care ulterior, cand le deschidem, boarea sa ne cuprinda a dulce si suav. A iubire de viata ce ne-a fost. La timpul potrivit sa putem spune: am trait-o si p-asta! Am facut-o si p-asta!

Asa le asez, acolo, in rastelul memoriei. Si, ma stradui ca asa sa ramana! Si, daca e cazul, ma arunc cu lancile revoltei ca sa le ocrotesc. Ca timpul si in viitor, sa fie creator de alte pungute parfumate. Chit ca de undeva, de dincolo de nostalgie, e pustiul plini de ciulini din fiecare experienta traita. Si urmele cicatricilor. Dar nu le mai contorizez, sunt urmele unei vieti traite si semnele a ceea ce m-am impotrivit sau am vrut sa fiu/sa fac. Indiferent de interventiile ulterioare nu las pe nimeni sa ma faca sa le transform din plenitudine in regret. E viata mea si-a regreta, in cazul asta, e sinonim cu dezicerea de mine, de ceea ce am fost sau de ceea ce am vrut. La momentul t, din ratiunea x sau contextul y. Mai mult decat atat, regretul naste frustrare, iar frustarea te tine cu pumnii stransi si maxilarele inclestate, cu mintea in intuneric si ratiuni plumbuite. Cu frica si reticenta. Unde nu exista lipsa de teama nu exista curaj. Unde nu mai exista curaj, nu mai exista viu.

Asa imi plac. Asa le vreau. Amintiri aurolac. Cu parfum si visare. Cu gol in stomac sau zbatere de fluturi. Cu dar si har. Cu zambet tainic presarat cu caldura duiosiei. Cu nebunie si indrazneala. Cu gustul izbandei vietii asupra mortii.

Amintiri, amintiri, amintiri. Frumoasele mele amintiri.

…ale vietuirii umane.

Zorile s-arata. Privind pe geam:

1.

– Doamne, multumesc pentru inca o zi! Multumesc pentru soarele, ploaia, ninsoarea, vantul, ocazia, pentru inca o zi!

2.

Absenti privind peste si prin, absorbiti in indiferenta. Coplesiti de altele.

3.

– Ce zi frumoasa! Soarele a rasarit pentru ca m-am trezit eu! Lumea continua fiindca exist eu!

Smerenie.

Neputinta.

Egocentrism.

Cele 3 ne sunt in fire. E timp pentru a le incerca pe fiecare. Penduland intre ele. Mereu intre cauze si efecte. La care ramanem? Care ne guverneaza, prin repetabilitate, diminetile vietii noastre? Ma gandeam ca poate tine si de varsta. Si de griji, de automatisme, de perceptia falsa a vesniciei, de indiferenta, de inceput si de apropierea sfarsitului. De constiinta si control.

Apoi, nu stiu cum, imaginea multimii de dimineata, pe care o vad in fiecare zi, mi-a venit in fata ochilor. Mai mult cenusie. Cenusiul unei societati. In care sunt din ce in ce mai putini de 1, o masa prea mare de 2, si, multi de 3 care au sarit gardul paranoiei.

E duminica. Privind pe fereastra, urechile imi sunt coplesite de sunetele muzicii date aproape de maxim, insotite de indemnul lui Zorba. Pe alta muzica.

ARVE Error: need id and provider

– – – – – – –

Luni. O dimineata de luni. Acelasi drum, intotdeauna alt peisaj. Ma incarc din el si din muzicuta ce-mi cantaceste in machineta.

– Sarut-mana!

– Buna dimineata!

Foaie verde de aluni

Sa inceapa ziua de  luni!

…cresti mare. Prea mare.

All the world is made of faith, and trust, and pixie dust.

J.M. Barie – Peter Pan

Ca tot vorbeam ieri cu o prietena draga mie. Despre inocenta. Cresti mare, prea mare, atunci cand incepe se franga si ultima farama de inocenta…

Invatam repede, de la varste fragede, ca a „crede” nu-i deloc sinonim cu „‘se intampla”. Apoi, „‘credem”‘ in ciuda faptului ca stim ca probabilitatea, rata de intamplare e aproape de  zero absolut. Constient, prelungim starea. Speranta imposibilului. De care tii amarnic o gramada de ani din viata. Un soi de visare indusa in viata reala. Constient, vrei sa crezi cu toate ca sti ca n-ai palpabil si real motive. Ca minunile nu se intampla decat mult prea rar sau poate niciodata. Ca Mos Craciun, Fat Frumos si Zana Maseluta sunt povesti. Indiferent prin cate treci, indiferent cate suporti, indiferent ce ti se intampla, toate se bat la usa interioara a propriei vointe. O ultima reduta. Usa de fier a vointei  sapata in timp de rugina realitatii ce slabeste baricada cu fiecare intamplare.

Daca ar fi dupa mine, asa as definii momentul. Momentul in care „‘un ceva”‘ te trezeste si usa cedeaza. Prin care, sentimentele cele mai meschine navalesc.

Si cred, ca din acel moment, devii altceva. Neincrezator, negativist, platind „‘ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”‘, pregatit pentru tot raul pe care-l astepti cu satisfactia returnarii platii.

Ne nastem buni, ne transformam in fiarele rautatii.

Nu mai ramane nimic din credinta, nimic din incredere ci doar un drum plin de praf…

…facuti ghemotoc…

– Dom’ ne, avem mare problema! Nu avem baza legala de incasare la un anumit tip de serviciu, si-l nominalizeaza in clar.

– Ha? Pai…Ordin cu tarife aveam, scris eram…vorba lui Ibrahim din Toate panzele sus!.

– Aaaaa, da,  dar ii scris prost. Stati sa va citesc. Si ne citeste. In dulcele grai ardelenesc, cu intonatie pompoasa. Intelegem dar nu foarte clar. Omul descoperise America si era convins, Columb n-a existat!

– Da’ virgula, virgula unde e pusa? Inainte sau dupa?

–  Dom’ ne, treaba nu e simpla! Ieri i-am chemat pe cei de la juridic la mine…si le-am dat sa citeasca si mi-au zis ca da, e gresit ordinul…n-avem baza legala.

– Impinge, nene, documentul ala incoace sa vedem despre ce e vorba.

Citesc si io si colegul din dreapta mea. Ne ridicam ochii unul la altul dupa lecturare.

– Nu-i gresit, doar ca-i scris gramatical, zic. Asa e cand sunt mai multe insiruite cu virgule intre ele, verbul e conjugat pentru plural…nu singular. Deci se aplica la toate nu doar la ultimul…

…din parcare…

Mai intai am vazut florile. Rosii-roze. Pline, mandre. Pentru o fractiune de secunda, am zarit si chipul. Atat cat am putut din viteza masinii. Am realizat ca nu statea acolo, cu ghiveciul ala in mana, decat pentru un singur motiv. S-o vanda. M-am intors.

Sunt momente cand, fara sa vrei, te copleseste fiinta celui din fata ta. O Doamna in varsta si amaraciunea unei batraneti. I-am intins banii, de doua ori mai multi decat imi ceruse ea. Ochii…glasul…mainile tremurande…cuvintele… Lacrimile mi se impleteau in barba si nu puteam sa le opresc.

De fapt, nici nu cred ca erau numai ale mele.