Autoironia

de

… şi nemernicia ironiei.

Întotdeauna am fost de părere că, îndiferent cum e spusă şi mai ales desenată cu mâinile, autoironia are o undă de tristeţe. Că dincolo de tonul – de cele mai multe ori glumeţ al celui care se autoironizează- există nostalgia regretului.

Autoironia înseamnă recunoaştere şi asumare. Autoironia înseamnă propria zeflemea faţă de tine însuţi. Dar…

Zilele trecute, la o onomastică, un soţ se autoironiza. Trecut bine de prima tinereţe, cu un şarm în apus, cu evidente modificări anatomice care băteau spre 100 de kilograme, cu doar amintirea vâlvoiului pe care-l avusese cândva, râdea de sine cu hohote, făcând spectacoul atât prin afirmaţiile suculente cât şi prin gestica teatrală pe care o utiliza.

Evident, râsul ne însoţea pe toţi şi nu o dată, în susţinerile autoironiei sale, arată fix spre locurile din fizionomia proprie, fapt care, parcă, ne îndemna şi pe noi ceilalţi să ne admirăm prezentul şi să ne aducem aminte de trecut.

Autoironia.

Am râs o vreme. Mai mult datorită talentului de clown, mai mult graţie măiestriei verbale. Apoi…
Am simţit. Regretul, stima de sine scăzută, nevoia de a se agăţa public de o realitate pe care toţi o vedeam. Am simţit presiunea pe care o avea pe propria persoană. Nevoia de a fi iubit aşa cum era. Nevoia de a fi acceptat aşa cum era. Şi nu neapărat de cei prezenţi la masă. Am simţit, în fiecare fibră a mea, întristarea lui şi explicaţia ilogică dar reală a unei presupuse ratări. Am simţit regretul pentru o fiinţă fizică -care- paradoxal, nu fusese niciodată, sau cel puţin, eu de 20 şi ceva de ani, nu l-am ştiut altfel.

M-am oprit din râs. La marginea lacrimilor în ochi. Am privit roată momentul. Prieteni sau atârnători?

M-am bucurat enorm pentru reacţia celorlalţi. „Uite şi la mine!” „Exact la fel şi eu!” etc. Şi mai toţi ne-am autoironizat pe noi înşine, susţinându-ne moral şi prieteneşte. Am hohotit cu veselie, ne-am spus fiecare povestea. Chiar dacă era mult prea cunoscută, chiar dacă o ştiam cu toţii pe a fiecăruia.

Apoi surpriza a venit. Din bucătărie. De la soţie. Sub formă de ironie pură. La adresa soţului ei. S-au ridicat brusc ochii din farfurii şi ni s-au încrucişat privirile. Nu, de nătăngă, nu ne-am minunat prea tare.

Dincolo de orgoliu, departe de vanitate, în sens opus autoironiei, stă dragostea, iubirea. N-a sesizat nicio clipă puterea bărbatului de a fi sincer cu el însuşi şi asta, vocal, şi în prezenţa altora, chiar şi prieteni fiind. N-a remarcat nicio secundă clătinatul abia perceptibil al statuii de soţ. N-a observat clinchetul imperceptibil al strigătului de acceptare, al nevoii de iubire. Nici măcar din răspunsurile soţului ei.

M-am întristat de-a binelea. Nu mi-a mai trebuit nici mâncare şi nici un abur de băutură nu m-a mai atins. Vroiam să ies doar de acolo. Vroiam să fug să nu mai fiu participantă la nemernicie.

La autoironie să răspunzi cu ironie înseamnă multe. Înseamnă în primul rând, prin faptă, că batjocureşti. În al doilea rând, prin cuvinte, răutate. Şi nu în ultimul rând, prin amândouă, lipsă de empatie. Să mai vorbim de iubire?!

La uşă, nu m-am putut abţine să nu-i spun:
Dragă, la autoironie cu autoironie se răspunde.

Instinctul de automutilare

de

…al animalelor.

Am aflat aseară. După operaţia de piometru. Care reprezintă o infecţie periculoasă ce afectează uterul. Netratată, ucide.
Animalele când îşi prind o labă într-un laţ sau capcană îşi mâncă laba respectivă, pentru a se elibera. Se numeşte înstinct de automutilare şi este mai presus de durerea pe care şi-o provoacă.

Ceea ce pare de neînţeles pentru rasa superioară, oamenii. Dar categoric există. Şi probabil este una din diferenţele majore dintre om şi restul speciilor. Ceea ce omul, teoretic, foloseşte pentru a eliberare, creierul, la animale fiind mai puţin dezvoltat se compensează prin acest tip de instinct.

Primul gând a fost, după ce medicul veterinar mi-a spus, la TT. Că poate, aşa cum l-am găsit pe stradă, şi el a „beneficiat” de acest instinct.
Al doilea, a fost la Dora. Că trebuie să luăm măsuri. Ceea ce am şi încercat şi încercăm. Deocamdată cu botniţă şi o hăinuţă dintr-o faţă de pernă, care e bine căptuşită, pe burtică, cu o bucată de stofă ce-o aveam prin casă, utilizată pentru mobilă. Ştiu, nu-i suficient pentru dinţii care sfarmă oase darămite pentru o cârpă pe care o poate face aţe-aţe. Stofa asta, însă, e ţesută în dublu sens şi are două feţe. Adică, o să-i ia ceva timp, până să ajungă unde nu trebuie, la firele cu care îi este cusută burtica după operaţie. Asta după ce o să-şi dea jos botniţa. Şi da, peste 2 zile, când procesul de vindecare începe să-şi arate mâncărimile, îi punem şi-un guler. Măsurile de protecţie sunt ultra necesare, pentru că, odată ce-şi deşiră firele, maţele îi ies p-afară. Iar ei i se declanşează instinctul de automutilare, mâncându-se pe ea însăşi, fără ca să mai existe posibilitatea salvării. Trebuie apărată de ea însăşi. Cunoscut, nu?

Mi s-a părut oribil. Dar…Parcă, stând strâmb şi judecând drept, e cunoscut, nu?

Mi-am dat seama că şi noi îl avem, dar nu în aceeaşi măsură. Dar, îl avem. În situaţii critice, pentru a ne salva suntem în stare să ne „automutilăm”. La propriu sau la figurat.  Şi, ca şi în cazul lui TT Tomberonel, uneori ne eliberăm şi avem şansa unui mai bine.  Dar alteori, cum e în posibilul caz, al Dorei, ne poate fi fatal. Din lac în puţ.
Şi asta ne cunoscut, nu?

Salvarea cu orice preţ. Preţul automutilării. Zicem că am face orice ca să schimbăm o situaţie pe care n-o mai suportăm sau trebuie să ne salvăm viaţa, însă… Cum şi asta face parte din categoria „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple”, la capătul efortului inuman, nu o dată s-a întâmplat pe lumea asta, ca noua situaţie să fie mult mai rea decât cea anterioară.
Aruncându-mi ochii peste mări şi dealuri şi de jur împrejur, mă întreb, care s-a salvat şi îi e şi bine? Şi care se consumă până la pierderea identităţii chiar şi a celei vitale? Dramele umane sunt mai la tot pasul.

Instinctul de automutilare, gândul, ideea ne oripilează dar îl avem cu toţii şi nu la puţini dintre noi se declanşează. Cei mai mulţi, fizic nemutilaţi, îşi mâncăm singuri sufletul. Până când mor de inimă „rea”.

Desigur, privindu-ne în oglindă, noi, oamenii…suntem raţionali.

A ne complica

de

…de vinerea până duminica!

Vineri.
Abia întoarsă din drumurile lungi, după seara în care n-a căzut întrebarea precum securea : Ce mâncăm?!, treburile s-au îmbulzit ca la pomul lăudat, încă de a doua zi de dimineaţă. La servici mă aşteptau ca pe calul breaz şi eu să mă înghesuiam iar la ritmul ăla precum draqul la tămâie. Am ţinut ritm şi pas de deux până pe la 12. De unde mi s-a tăiat filmul. Avalanşa oboselii m-a prins din urmă şi-a dat cu mine de scaunul biroului de unde nu m-am mai încumetat să mă ridic de teamă de figuri tip plonjon. Cum n-am ştiut să-mi dau ochii peste cap niciodată şi parez cu succes şi zâmbetul pe buze orice fel de leşinuri sau altele mai rele, nici de data asta n-am procedat altfel. Abia am aşteptat să se facă ora plecării şi să mă şoferesc spre casă. Unde am ajuns cu destul succes. Nu integral, însă. Eu da, maşina mai puţin pe partea dreaptă, fiindcă, cumva, am vrut să fac schimb de vopsea cu o balustradă de pe Podul Basarab. Schimbul a fost reuşit. Eu mi-am lăsat vopseaua pe balustradă, balustrada mi-a lăsat o dungă până la tablă.

Amândouă am fost mulţumite. Ea nu s-a clintit, eu nici că m-am oprit până la patul din dormitorul matrimonial. Totuşi, am reuşit să parchez regulamentar, la poarta, calul nemţesc fără filtru de particule mincinos.

După 2 ore eram iarăşi verde. La cratiţă. Unde am rămas vreo oră când telefoanele au început să sune. Două dintre ele de plaisir adică taca-taca ca fetele, unul, însă, care mă chema la arme. Şi aşa am luat drumul Sălajului unde, după ce-am greşit de două ori locul şi m-am învârtit ca Grivei în jurul cozii, m-am întâlnit cu o Doamna care mi-a umplut maşina cu haine şi alte lucruri utile pe care le-a donat pentru cei de la Valea Plopului. Pe care le-am dus direct în locul de unde, probabil, într-o zi-două, vor pleca spre ei. Când eram plină de avânt cu plasele în mâini coborând de la etajul 3, telefonul iarăşi a târîit. Un prieten. Care suna un prieten. Care să bem un vin. Care îl sună şi pe Manolu. Care mă sună pe mine. Care îmi trasează sarcini: apă, vin, suc, vii să mă iei. Aaaa, şi să nu uit că animalele n-au de mâncare.

Cumva, pe la 2 în noapte, am încheiat aventura zilei de vineri.

Sâmbăta. Zi frumoasă ca mine! Mica în excursieeeee… Manolu la serviciiiii…Io şefă pe tarla! Şi-am început a recolta. Din dormitor, din brazda de pe partea dreaptă, am adunat toţi ciorapii lui Manolu şi alte roade lăsate de izbeliştea săptămânii, de pe partea stânga, recolta a fost mai bogată. Acolo le găseşti pe toate, de la merele Anei, până la strugurii Micăi- adică multe şi mărunte. După recoltat, am arat cu aspiratorul prin toate colţurile.
Recoltele erau bogate în fiecare cameră, iar pe holuri casei domnea abundenţa! Ale naibii se copseseră toate în numai 3 zile cât am lipsit!

Pe la 4 spre 5 după amiaza am reuşit să le pun pe toate la locul lor. Care aşezate frumos pe rafturi, care atârnate pe sârmă la uscare, care spălate şi şterse cu cârpa şi arătură prin toată casa. Cum am norocul, la 5 minute după ce am tras tractorul, adică eu şi remorca, adică mopul, pe dreapta, a venit şi Manolu rupt de foame şi obosit ca râma. Ne recuperăm amândoi până spre 8 seara când hotărâm să cumpărăm pâine….de la Lidl. Ceea ce se traduce altfel, de fiecare dată. Ne melcuim printre rafturi, la a 3 -a tură iar mi se ia curentul şi-l sfătuiesc pe Manolu să mă ia de aripă, să-mi spună „tu” şi să mă ducă acasă. În parcare, ne dăm seama că în tot coşul ăla nu e nicio urmă de pâine…Mă garează la domiciliul conjugal şi plecă să ia pâine din colţ, unde e mai ieftină, nu ca la Lidl de costă un coş întreg! Mă alimentez cu juma de kil de apă cu ceea ce încep, încet, încetişor să ies din starea de avarie.

Duminică.
Ora 6 a venit, eu cu drag m-am trezit! După ora nouă. Adică aia cu limba dată înapoi. Până la 7 jumătate nici TT-ul nu catadicsește să se dea jos din coşuleţ. La 8 era forfotă în toată casa. TT-ul pe uliţă. Manolu era plin de avânt. Eu cu entuziasmul conştiinţei lucrurilor îndelung amânate. Şi aşa ne-am apucat de treabă. Strânge pavilionul, bagă mobilierul în casă, mătură curtea, strânge frunzele din grădină, spală curtea.

Aer curat, vreme frumoasă, muncă de galeră. Tot o recuperare şi odihnă!

La cumpărături

de

… şi vizitat, voinica mea!

Să îmbinăm plăcutul cu utilul, zic! Mai o catedrală, mai un mall, mai un palat, mai magazin ivit intempestiv şi chemător la orizont! Şi, în plus, aveam şi comandă de acasă! Cu teenage-ul devenit între timp majoră, n-aveam cum, frate! Să! Că acolo e! Şi!
De data asta, însă, fiindcă îmi intrase modestia în portofel, cerinţele nu fură majore. Un fond de ten. O nimica toată, îmi zic.

O luăm agale în josul străzii. Ne împiedicăm de Palatul Regal unde sălăsluişte rar familia. N-a scăpat nimic nepozat! Soldăţeii, grădinile, pomişorii şi săgeţele lustruite cu aurolac auriu. Chiar aşa, dacă de la Paris citire m-a „fermecat” auriul – că dacă era la noi, culţi şi docţi cum suntem, precis le treceam la ramura chiciuri- ei bine, nici aici n-am scăpat. E un mister pentru mine alăturarea bronzului auriu cu jegul timpului fie în formă înegrită, fie în formă verde mucegăită cu urme clare de acelaşi glod. Da, frate, ştiu, sunt şi pretenţioasă şi în necunoştinţă de cauză asupra frumosului! Asta e, dacă am reuşit să văd mai întâi Roma cu albul marmurii răsfrânt în fiecare colţişor de Basilică de Sf Petru sau de monolit statuar isprăvit de Buonarroti cunoscut drept Michelangelo!

Mergem mai departe. Io cu ochii peste tot, colegul plictisit, venit a n luat câte 3 oară, care nu pregeta a-mi spune:

– Mie mi-e silă de oraşul ăsta! Dacă nu erai tu, stăteam în cameră!

Chestiune care m-a făcut să mă rog la Dumnezeu să n-ajung în starea lui! Că cât oi fi de plictisită şi dacă piatră n-o rămâne necercetată, din cameră tot să ies măcar dacă şi pentru o cafea şi un spectacol de urmărit, cel al străzii, oamenilor, al vieţii.

Le-am cercetat pe rând. Palatul de Justiţie, Piaţa Centrală, clădirea Primăriei care are 96 m înălțime și are deasupra o statuie de 3 metri a Arhanghelului Mihail ucigând un demon(ştiam io că Nea Mihai ăsta ţinu cu mine!), Casa Regală şi Casele Ghildelor medievale. M-am pozat regulamentar cu Pişăciosul, Piaţa şi evident c-am frecat statuia. Adică pe L’Ilot Sacre ca să mai vin prin locurile cu pricina.
Frumos! Ca să fie clar, fiind o împătimită a stilului gotic, nimic nu mi-a scăpat admirării cu mare încântare prin onomatopee epice ca: WOW! Vai! Uite! Aaaa! Iiiii! şi altele care nu pot fi redate prin tastare!
Străduţele înguste, pietonale, cu un farmec deosebit, unde, la mai fiecare pas o galerie de artă, o vitrină cu sticlărie sau porţelanuri te îmbia să te opreşti şi să le priveşti cu multă plăcere. Cafenele, mici restaurante, berării mai toate dotate cu încălzitoare de terase , pentru cei ce doresc să rămână la masele de afară. M-am bucurat de fiecare piatră cubică a caldărâmului, de fiecare boltă în arc frânt, arc butant, basorelief ori vitraliu. De 2 băncuţe din parcuri unde mi-am tras sufletul în alergătura puţinelor ore pe care le-am avut la dispoziţie doar pentru mine.

Mi-a fost greu să trec pe lângă toate ciocolateriile ivite în drum. M-am răzbunat de două ori cu câte o gofră. Mare, plină cu căpşuni, frişcă şi sos de ciocolată. Privind cum le aranjau pe toate pe gofra aia m-am simţit ca Chilly Willy când aştepta teancul de clătite şi îmi venea să spun ca el:
– More strawberry, more cream fresh, more chocolate! 

Colegul impasibil. Da, nici d-astea nu-i plăceau.
De fiecare dată când mi-am luat gofre s-a nimerit ca vânzătoarele să fie românce. Aşa că mai o căpşună, mai o vorbă. Fetele cu zâmbet comercial pe chip, ne-au povestit destule cât să-mi întărească părerea despre locuri şi să-i şteargă afirmaţia colegului care le îndemna doct să nu se mai întoarcă în ţară.
– Ştiţi cum este aici? Regulile, procedurile şi normele pe care le fac, le fac pentru alţii- adică pentru români, în general pentru est-europenii fascinaţi de schengen! Aici nici unul nu aplică nimic! Corupţie, furt, ilegalităţi şi muncă la negru! Uitati-vă la ei cât sunt de șleampeți, nişte degeneraţi care s-au căsătorit între ei ca să-şi păstreze averile!
Mi-a venit în minte scena din parc, unde un monitor îi invăţa pe doi localnici să schieze pe pământul-nisip ! Am râs cu toată puterea şi odată cu mine, cred, că şi mama Natură prin reprezentanta ei în pantă Zăpada de pe Pârtie!

Intrăm într-un mall. Şi ieşim foarte repede. N-am ajuns decât în zona parfumeriei şi m-au luat de cap preţurile. Mari cât statuia Primăriei şi când am pus mâna pe un fond de ten la cei 47 de euro pe care i-am văzut că îi e preţul, l-am lăsat cu mare grijă la loc că mi-am dat seama că la câţi bani am în portofel nici dreptul să-l ating nu aveam!De jur împrejur basmale, baticuri şi multe burka. La servire sau răsfirate prin magazin având căruţul regulamentar de care se ţineau lanţ de la 3 copii, în sus.
La a 3-a experienţă de acest gen mi-am luat gândul de la cumpărături.
Printr-o întâmplare aveam să ajung în alt mall, unde am găsit ce-mi trebuia după ce m-au durut mâinile explicându-i fetei din magazin că îmi trebuie cu un ton de nuanţă mai închisă faţă de fondul de ten pe care-l ţineam în mâna. Victoria a fost a mea când, într-un târziu, a chemat o vorbitoare de limba engleză şi am reuşit să mă fac înţeleasă. Mi-am îndeplinit misiunea dată de acasă şi asta aveam s-o constat când am ajuns, prin ţopăiturile de bucurie pe care Mica le-a executat.

Am plecat agale, cu colegul în dreptul meu. Era noapte de multă vreme iar el trăgea uşor de pantofii a căror talpi se dezlipiseră şi  cu ochii semi adormiţi m-a refuzat să-i fac cinste cu o bere.
Am ajuns la hotel unde fără să aştept să-mi zică el, l-am trimis să se culce. El putea să mă refuze, eu nu putem să mă refuz să nu beau o bere locală oricât de mult ar fi costat ea, acolo, la 4 perje. Am intrat în vorbă cu un ospătar la circa 65-70 de ani. Un lucru m-a frapat, uniforma. Modelul vechi şi cu totul altfel decât al celorlalţi mişunători prin hol. Mi-a adus berea şi ne-am conversat despre bere, viaţă, ţări şi lume, în general. Aveam să aflu, a doua zi, că am stat de vorbă cu însuşi patronul hotelului. Şi, am zâmbit.

În camera de hotel bătălia cu duşurile a fost scurtă după experinţa de cu o seară înainte. M-am relaxat în tricoul de noapte, cocoloşindu-mă printre perne, picior peste picior, l-am sunat pe Manolu. Alea-alea, alea-alea, STOP, zic!
O orătanie traversa tavanul. Sper să fie un paianjen. Şi sper asta, până când a depăşit lustra şi s-a toooot dus până la plinta marginală unde a staţionat preţ de 2 minute după care iar a plecat în excursie. Închid telefonul, iau revista din dotarea camerei(că doar era de 4 lighioane, nu?! )şi aplic, căţărată în pat, lovitura fatală. Lighioana se rostogoleşte în aer şi nimereşte fix pe cearceaful alb ca laptele! Cu ochelarii cercetez victima. Un puiuţ de gândac de bucătărie. Îl iau cu neţărmuită scârbă şi-l duc spre baie. La doi paşi de uşa băii, un zgomot repetativ mă face să rămân cu gândacul în mână…Frate, ăsta-i ronţăit de rozător ! Intru cu băgare de seamă în baie, pe marginea chiuvetei avea liberă circulaţie fratele mai mare a ăluia mort, nu mă mai mir, arunc lighioana cu deces la hart la budă şi trag uşa repede după mine.

În condiţiile date, o voioşie m-a cuprins la gândul întoarcerii acasă. Şi, încă o dată, mi-am dat seama că da, dacă ar fi ca soarta să mă îndrume spre plaiuri străine, atunci aş face-o pentru flori. M-aş duce acolo unde sunt florile care-mi plac mie. Pentru toate celelalte există turism!

PS. pe colegul l-am ameţit în avion. Aşa, cu vin roşu! Ca să treacă vremea mai repede, vorba stewardului 😀

Că dacă noapte nu e

de

…nimic nu se întâmplă.

Termin de mâncat. Strâng cu grija punga pe care o arunc la gunoi, şi îmi arunc şi ochiul spre duş. Cu ele am necazuri. Ştiu că printr-un hotel din Nurnberg fiind, mi-a trebuit, ca să pot face duş, mai întâi să-l repar. Noroc cu şurubelniţa cu care nu plec nicăieri fără ea. Dar care, de data aia, nu m-a ajutat prea mult. Geaba şurub, geaba şurubelniţă dacă nema filet. Aşa că, atunci, am legat cu o pungă, în lipsă de sfoară, para duşului ca să pot beneficia de apa gonitoare de praf şi pulbere de drum.

Cadă. Două duşuri. Unul suspendat, unul pe undeva fix deasupra buzei căzii. Exact, şi pentru ăi de pot sta în picioare, şi pentru aia cu problem la picioare. Îmi fac cruce, unul din două, o fi bun. Şi dacă o fi şi apă… Cum draq să nu fie, că doar e hotel cu perje 4?! îmi zic îmbărbătându-mă de una singură.

Cu avânt şi plină de entuziasm mă avânt în cadă. Iau para de la ăi cu problem la picioare şi aştept să vina apa caldă. Şi, aştept. Şi, aştept. Rece. Eh, o fi bun celălalt! Îl închid p-ăsta şi îi dau drumul celuilalt. Apa rece de-mi îngheţaseră gleznele. Mă apucă disperarea şi fac fliper cu amândouă. Când îi dau drumul unuia, când celuilalt. La a 5 oară de manevră, simt că de la ăla suspendat începe să se înfiripe oareşce prietenie între mine şi temperatura apei. Mă bag repede sub duş şi n-apuc bine să mi se întindă apa pe corp că sar de juma de metru. Fierbinte. Încerc o potriveală din baterie. Apa îngheţase pe mine deja. Senzaţie de pinguin fără pene. Aiurea! În nici 2 secunde din duş curgea apa din Groenlanda cu tot cu banchiza! Iar ţopăi şi o dată cu avântul meu stârnesc şi curentul de aer aferent aşa încât ce părea rece, s-a făcut cuburi. Iau para de pe perete, aia pusă mai jos, fac exact aceleaşi manevre şi am parte fix de aceleaşi rezultate!

Duşuri scoţiene! Fir-aţi ai draq să fiţi cu hotelul vostru! Deschid ambele duşuri şi constat alternanţa apei din ele. Când curgea la unul apa de vulcan în plină erupţie, la celălalt curgeau pinguinii! Normal, am dansat dansul pinguinilor de la unul la altul, până s-a dus tot clăbucul dar nu şi gel duşul. M-am nărăvat spre încăpăţânat să potrivesc bateriile alea. După 5 minute, reuşisem o apă călâie dar constantă. No, aşa. Ies din chinuială cu un tremur de toată frumuseţea. Hehe, hotel cu 4 pretenţii, deci şi papuci dar mai ales halat! Îmbrac halatul. Eram ca Mutulică pe lung şi ca Fram Ursul Polar pe lat! Că aşa îmi venea halatul ăla! Lung, de aveam trenă şi gros de 3 degete, de parcă eram imagine deformată în oglinda convexă.

Îmi era cald, îmi era bine. Doamne ajută! Şi dacă trebuie, cu halatul ăsta pe mine dorm, îmi zic. N-a fost nevoie, mai târziu am schimbat halatul cu pijamaua şi lumea viselor m-a învăluit după ce, în prealabil am tras sănătos draperiile şi un întuneric compact a învăluit camera în toate colţişoarele.
M-am trezit, la un moment dat. Beznă. Cum spuneam în povestirea anterioară, patul era pe diagonala camerei. Buimacă, am întins mâna şi m-am apucat de pipăit pereţii pe întuneric. Nici urmă de întrerupător! Mă, al draq! zic şi continui cu pipăiala până când constat că am ajuns la ultima frontieră a camerei. Cu capul. Fizic. Mi-am dat seama că-i dulapul după zornăitul oglinzilor. Nu m-am încumetat s-o iau înapoi fiindcă logica trezită brusc din somn nu m-a lăsat. De o luam înapoi, puteam să dau şi în măsuţă. Cum capul mă durea, n-am mai vrut să mă doară şi vreun deget de la picior. Că dacă noapte nu atunci vezi şi măsuţa şi dulapul!

Mi-a venit în capul ăla dureros remarca colegului cu camera mea care e mai mişto decât a lui. L-am dat draq în gând şi am înaintat ca orbii pe holul ăla de nu se mai termina. Lângă cantul uşii de la baie am găsit şi întreruptorul Şi s-a făcut lumină! În baie. Le-am aprins apoi pe toate, ca să am şi de drum de întoarcere. Atunci am văzut că plecasem cu pipăiala pereţilor prea târziu, întrerupătorul era vecin cu colţul camerei.

Zorii zilei m-a găsit liniştită sub pilotă de sub care nu mă mai încumetasem să ies, nu de alta, dar dacă mă mai loveam o dată eram ca-n bancul cu papagalul:
– Le dau draq de pene că asta e fază de comentat!
Dau draperiile la o parte şi ora 6 ceţoasă, întunecoasă şi pişăcioasă d-afară năvăleşte în cameră. Mi se face dor de-o ţigară ca de mama! Îmi pun halatul ăla meseriaş, deschid fereastra, reuşesc să trag şi draperiile ca nu cumva să fac deranj la sesizorul de fum şi îmi aprind o ţigară…
La al doilea fum mi-am dat seama de reflectoarele montate pe pereţii exteriori ai hotelului, că pe mine, Fram Ursul Polar de la fereastră, mă vedeau şi poliţiştii din secţia de poliţie aflată în capul străzii la vreo 500 m! Asta dacă personalul hotelului, schimbul ce venea de dimineaţă, ar fi avut orbul găinii. Ideea că aş putea să plătesc vreo amendă pe bază de poză la fereastră mă face să-mi treacă tot cheful.

La micul dejun, în afară de colegul care pleca în exil şi taman ce terminase şi a 4-a oară să-şi umple farfuria, nimic interesant. Îmi iau cafeaua şi mă plantez lângă ghiveciul din faţa hotelului, unde Slavă Domnului, găsesc şi-o scrumieră, implicit şi permisiunea de a fuma. Iese şi colegul.

– La ce oră începe şedinţa? îl întreb uitându-mă la ceasul telefonului.

– Nu ştiu, că mie mi s-a stricat calculatorul şi n-am citit mail-urile! (că el era titular şi lui îi veneau toate datele!)

Batman, Superman şi Mama Omida, luaţi de aici exemplu, frate, că de ucis e uşor, greu e să te săpâneşti!

Am făcut stânga împrejur şi în holul hotelului m-am ciocnit cu unul care după fizic, port şi direcţia precisă spre sala de conferinţe, am intuit că e ce trebuie ca să-i pun aceeaşi întrebare. Nu mă înşelasem. Omul într-o engleză lătrată de neamţ neaoş mi-a zis:
– At half past eight.
Dau cu tenchiu şi îl pescuiesc pe coleg de la ţigara din faţa hotelului.

9 ore de şedinţă cu o pauză de-o juma de oră. Fain. Eu cu urechile ciulite, colegul cu atitudinea aia de-mi place cel mai mult. Noi suntem proşti, ăilalţi dăştepţi. L-am ignorat cu pasiune ca nu cumva să-i întorc pasiunea peste gioale.

Nu ştiu ce draq a înţeles el, m-am bucurat doar că eu reuşisem să interacţionez şi să mă integrez grupului. Adică next time ştiam ce am de făcut.
Plimbarea de seară avea să îmi aducă alte surprize. Cele ale colegului, cele ale oraşului, străzii şi minunatei civilizaţii spre care tindem ca fraierii.