Probabil începutul unei

de

…saga de delegaţii.
Am ajuns la hotel!

Îmi place cu avionul dar numai pe vreme frumoasă, la mică înălţime eventual să număr floricelele în lan şi nuanţele din copaci, şi dacă se poate fără decolări, şi fără aterizări. Geaba trece timpul, geaba schimb avioanele şi companiile, cel puţin în partea cu decolarea, nicio mâncare, a se citi băutură, de la bord nu-mi poate şterge neliniştea, golul în stomac şi nici gheara din inimă.

Ceva, ceva parcă s-a mai schimbat, am reuşit să împart zborurile după piloţi: români, nemţi şi alţii. După împărţeala asta, probabil spre sigur, e şi gradul meu de entuziasm dar mă gândesc, de fiecare dată, că ce mi-o fi scris, de la înălţime de e, aia e. Vorba unui prieten, mai mult de 5 minute până jos, nu fac!

Am plecat cu juma de inima purice de teamă şi cu cealaltă jumătate făcută ghem ţepos de nemulţumire. Cu teama explicai mai sus, cu nemulţumirea e că nu vroiam să plec. Considerentele sunt de natură „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”. Adică când e de treabă am rămas ultima momâie din galantarul fabricii, când e de plimbare sunt florile de pe tejghea!

Am ajuns la locul faptei, adică în măritul hotel de 4 lighioane, după ce-am traversat zguduind, pe piatra cubică, minunăţie de roţi care roţi au transmis ţopăiala la valiză, care valiză mi-a clămpănit mâna de ziceai, când am ajuns în holul hotelului, că o zi întreagă făcusem găuri cu bormaşina şi-mi trepidau şi dinţii-n gură!

Bonjour, bonjour! Sava, sava! ei pe dracu! Cine mai ştia mai mult de atâta franceză?! Amintirile unor nous sommes ici aux portes de l’orient şi Allons enfants de la Patrie îmi erau vagi şi, oricâtă bunăvoinţă am avut, nu s-au pupat de nicio culoare cu : iaca aicea rezervarea , donne moi la chambre şi cât e taxa de oraş!

O las draq de franceză pentru alţii mai experimentaţi şi mă dau pe limba cu care ştiu că nu mor de foame. Engleza manuală. Trag aer în piept, îmi eliberez mâinile, îmi aşez ideile principale în cap şi dau să deschid gura dar n-apuc să scot sunet că-l aud pe colegul- cu o moacă serioasă- pronunţând cuvintele cam cum le-ar fi pronunţat şi Voltaire cu condiţia să fi fost şi în franceză. Momentul a fost unic fiindcă plecând de la premisa că-s alţii mult mai deştepţi ca mine, în ceea ce-l priveşte pe coleg, el doar s-a deşteptat mai de dimineaţă.  Ăla de recepţie, pardon, pardon şi ca să fie clar „Je ne comprends pas!” şi-am dat şi io din cap că eram de acord: Moi aussi, je ne comprends pas!

Bag româna la înaintare şi-l întreb p-ăsta ce draq vrea să-i spună. Începe în română şi termină iarăşi în franceza aia pe care o ştia el. Clar! Diversiuuuuneeeee! Îl trimit să-mi ia un pahar cu apă după ce îi fac semn şi-mi dau ochii peste cap cum că mi s-a făcut rău! N-apucă să se întoarcă că stăteam cu cartele în mână şi cu formele scrise.
Mersi, mersi şi treci nene, la lift!

Numa că-l văd în pragul liftului începe cu explicaţiile. Uite, bagi cartela, numeri până la 3, şi după aia apeşi pe etaj, aşa ca să ştii cum pleacă liftul.
Bine, bine, zic, hai să urcăm. Bagă cartela, numără cu glas tare 1, 2, 3 , scoate cartela şi se relaxează. Şi stăm. Mă uit la el. El la mine, zâmbitor. Io la el să văd până unde-l duce. Şi stăm. Văzând că nu dă semne, nici el şi nici liftul, îl întreb:
– Da′ pe butonul de etaj ai apăsat?

Se face verde fără zâmbet. Apasă. Şi urcă şi liftul.

Ajungem la camere. Deschide uşa la el. Dă o raită prin cameră şi iese repede. Mă instruieşte cum e cu cartela la uşa mea de parcă era altfel decât la a lui, asta în accepţiunea că nici nu mai văzusem uşă cu cartelă.
Poafai, zice, camera ta e mai mişto! Io mă uit la camera mea şi nu văd decât că-i dotată cu un gât mai lung- adică un hol cât să adormi în mers sau să cazi vlăguit până îl străbaţi, că la corp – e aproape la fel. Zic aproape că are aceeaşi micime de mă mir că dulapul şi patul nu-s pe tavan. Zic că nu-s la fel că dintr-o ochitură văd că patul e de-a curmezişul, că altfel categoric nu intra, iar deasupra tăbliei patului, în mod straniu, televizorul, adică ca să te uiţi la el din picioare şi eventual din dulapul de vis-a-vis de pat. Între dulap şi pat distanţă regulamentară de-o ţigară. În lăţime şi nu în lungime.

– Îhî! zic cu juma de gură şi entuziasm, aveam să înţeleg în noapte de ce camera aia mai mişto era de fapt mai puţin mişto.

10 minute mai târziu, am ieşit la plimbare.

Aia, aia, uite ceasul, uite catedrala, uite palatul de justiţie, uite clădirea, uite buricul zis şi Centrul. Până la Centru am remarcat ceea ce el nu mi-a explicat. Uite mizeria, uite arabii, uite industria chiciurilor de la pix până la tricou, cană şi maimuţă a ceea ce numesc ei cu mândrie şi cu multe stele dimprejur: UE!

Şi ne-am plimbat aşa până când s-a înserat neratând nimic din specificul local, gările cu toate ieşirile şi granitul, mirosul adecvat şi gresia galbenă-negricioasă pe alocuri sub formă de cerc ce se scurge de la zid.

Zic: de mâncat, mâncăm şi noi ceva?!
Îşi dă una peste frunte, mai merge 50 de m şi mă ia repede:
– Intră aici! Fac brusc dreapta şi apuc să văd după ce intru că m-a băgat într-un Mega!
Clar! Sandvişuri scrie pe noi! Ştiindu-i problemele nu mă arunc afară din magazin şi îl urmez colegial printre rafturi că doar doi suntem şi nu se cade să ne diversificăm!
– Ce luăm? îl întreb şi io ca omul civilizat care i-a înţeles nevoile şi neamul.
– Io nimic, că am făcut aseară două fripturi şi le-am luat cu mine!
În continuare starea de stupefacţie mi-a dat târcoale. Da, şi oleacă cu milostenia în vârf că n-am făcut stânga-împrejur să ies din animaţia Mega. Gândul îmi era împărţit ca apa Iordanului. Mâncăm împreună şi nu mâncăm împreună. Că nu ştiam cum şi nici nu-mi venea să-l întreb dacă împarte friptura cu mine. Eh, ce-o fi o fi! Iau o salată Caesar, iau nişte roşii cherry, iau nişte şuncă, o pâine şi caşcaval. Asta după ce mi-a zis explicit, aia e mai bună, aia n-o lua, d-aia îmi place.

Ajungem la hotel, unde în cea mai pură românească îmi zice:
– Ne vedem mâine dimineaţă la 7!
– Păi, nu mâncăm împreună?
– Aaaa, nuuuu că mie îmi ajung fripturile!

Ptiu, drace!
Noroc cu punga că n-am înşirat ca Gretel firmiturile prin cameră. Salata n-am avut furculiţă s-o mănânc iar din caşcaval am muşcat cu nesaţul foamei.

Epopeea abia se mijea. Habar n-aveam că avea să fie probabil începutul unei aventuri de zile mari!

Despre cel mai copleşitor

de

…sentiment.

Pe care l-am trăit acum o săptămână. E o nuanţă a sentimentului matern. O nuanţă egală cu prima zbatere pe care o simţi când fiinţa pe care o porţi în pântece capătă forţă, cu prima întâlnire pe care o ai cu cei doi ochişori pe care i-ai aşteptat 9 luni. E acel sentiment pe care nu poţi să-l explici dar din trăirile lui ai putea să scrii romane. Iubire, mândrie, afecţiune în cea mai pură formă. Fără aşteptări. Fără altă motivaţie decât „sângele din sângele tău”.

M-am nimerit la un final de oră de meditaţie. Când profesoara corecta testul. Când copilul meu răspundea şi profesoara doar îi spunea punctajul obţinut. Când punctajul era maxim. Când profesoara, de modă veche, îmi spune:
– E un copil foarte bun! Mă uimeşte cât munceşte!

Despre cel mai copleşitor sentiment am putut să scriu mai târziu. Atunci, mi-am strâns pumnii să nu plâng de emoţie. La maşină, le-am lăsat să iasă din prea plinul lor. Mi-a trecut prin ochii înţeţoşaţi momente. Momentele când o priveam cât era de mică şi din ea răzbea altă persoană. Ca mamă, copilul ăsta m-a învăţat foarte repede să fac diferenţa între dependenţa ei de mine şi faptul că e alt cineva. Da, copilul meu, dar altcineva. Sigur că am manipulat nevoia ei de mine, de noi, cu educaţia pe care am considerat că trebuie să ajungă la ea. Mi-am adus aminte de războaiele duse cu şcoala. Momentele în care am urlat : EU AM ÎNCREDERE ÎN COPILUL MEU! Sigur că ştiam că mai greşeşte, că uneori în spiritul anilor pe care-i avea, era la stadiul minciunilor. Ştiam, dar educaţia asupra acestui aspect îmi aparţinea şi n-am lăsat pe nimeni s-o facă în locul meu.

Momente. Stări. Amintiri. Bucurii. Şi, dezamăgiri. Dar chiar am avut încredere în ea. Fiindcă era altfel. Nu eram nici eu, şi nici tatăl ei.

M-am aşezat la volan. Încercam să înţeleg sentimentul care m-a zguduit prin toate fibrele fiinţei mele. Sigur că era vorba de iubire! Sigur că era vorba de mulţumire, mândrie, bucurie!

Dar mai era ceva. Că acest alt OM e copilul meu. Că ei îi aparţin reuşitele.
Că eu i-am fost dată s-o ajut, că ea mi-a fost dată, de Bunul Dumnezeu, bună.

Nevoia de confirmare

de

…pentru omul când e mare.

Zilele trecute, împreună cu încă câţiva colegi, de acelaşi rang, lucram la un document. Nicidecum uşor, ba aş spune că prin complexitatea lui şi mai ales prin efectele pe care le va genera într-un sistem, e al naibii de complicat.

Şi cum stăteam noi acolo concentraţi, destul de ţepoşi şi orgolioşi că aşa-i la ăi cu perja-n fund!, nu ştiu – că al draq să fie ăla care-şi mai aduce aminte- de unde a început cel din faţa mea să mă întrebe dacă suntem egali, de parcă ar fi fost în reclama aia cu mama care le dăruieşte copiilor ei nişte dulciuri şi ăia o întreabă: ai făcut-o tu pentru noi? Hai spune, ai făcut-o????.

Frate, mă uitam, cu faţa aia de toantă, spre el şi nu pricepeam ce draq vrea de la mine! Egali la ce, nene?! Că suntem total diferiţi doar că facem parte din aceeaşi specie şi pe acelaşi tip de cracă instituţională. Başca, io n-am chelie!

– Hai, spune, suntem egali? Eu cu tine suntem egali sau nu? repeta ca automatu′ de cafea când se strică şi se revarsă conţinutul pe trepte.

Continuam să mă uit la el cu aceeaşi faţă plată dar rotiţele capului se învârteau disperate. Cum ceilalţi erau cu urechile ciulite şi ochii binoclu spre noi să-l dau în mă-sa, stricam feng-shui-ul întâlnirii. De răspuns trebuia să-i zic ceva că prea era avântat omul.

– Suntem egali în măsura faptelor şi nu a confirmărilor.

– Ce-ai zis?!

– Că suntem egali după fapte şi nu după confirmări. Calm, monoton şi fără inflexiuni, zic.

Poafai, i-am pus sare pe coadă!

– Adică nu suntem egali! Ţipă şi îşi găletuşa- adică pixul şi hârtiile- se ridică şi pleacă.

Mă fac că nu observ şi continui impasibilă. Impasibilă faţă de situaţie, nu şi faţă de ceea ce aveam de făcut. Poate autoritatea impusă, poate determinarea,  poate dorinţa de a termina o dată actul ăla, poate naiba ştie ce văd alţii, cert este că şi ceilalţi s-au aliniat şi niciun cuvinţel n-a fost spus pe tema egalităţii şi a plecării omului.

După 4 ore, actul a ieşit. Ca draft dar întreg. Cu cap, trup şi coadă. Pe care să poţi modela fineţurile. Abia când ne-am oprit, abia atunci am deschis subiectul:

– Nu sunt nici mama răniţilor, nici tatăl dreptăţii! Nu-s nici mă-sa, nu-s nici nevastă-sa! Frate, ce confirmare de la mine vroia?! Ce înseamnă asta la 45 de ani?! Păi nene, dacă el nu se simte egal cu mine, nu din vorbe o să simtă asta şi nici din confirmarea mea ori de câte ori i-aş spune-o, că după, dă în dependenţă!
Iar faptul c-a plecat…păi, numai muierile când se supără îşi fac bagajul şi pleacă d-acasă! O să-i treacă, exact că la muieri!

Şi mi-am văzut de drum şi treabă.

Toţi avem nevoie de confirmare, indiferent de vârstă, neam şi după cum clocim ouăle, înăuntru sau pe dinafară. Totuşi, există o diferenţă între a te milogi de-o confirmarea şi a avea confirmări. Nesiguranța de sine, fie în ceea ce privește propria persoană, fie în ceea ce privește părerea altei despre, nu contează, tot nu cred că, în spiritul demnității proprii, ea se cere și se repară cu plasturii, lipiți haotic, de cineva din afara propriei persoane.

Poți să ai încredere într-un ”te iubesc” când cel/cea care declară nu te respectă, nu te sprijină și nu te face să te simți cea mai frumoasă femeie/ cel mai minunat bărbat?
Poți să ai încredere într-un ”te cred” când cel/cea ce declară nu empatizează cu tine, nu te sprijină sau nu coopereză ?
Poți să ai încredere în ”încredere” când  cel/cea ce declară te verifică, te chestionează și nu-ți lasă niciun spațiu personal?
Poți să ai încredere în ”tine” când abandonezi la primul hop?
Poţi să ai încredere în „reuşită” când rezultatul este cu totul altul decât cel care-ţi atestă reuşita?
Şi exemplele pot continua.

Confirmări, confirmări, confirmări. Mai toate sunt prin prisma palpabilului. Fapticului. Al gândirii proprii, al analizei, al acceptării unei stări de fapt, al controlului asupra noi înșine.
Să nu confundăm aceste procese sistematice pe care orice ființă rațională le parcurge zilnic, cu tandrețea și reciprocitatea a unui ”te iubesc” într-un cuplu, cu ”te cred-ul” spus de un apropiat, cu ”am încredere în tine” necesar unui copil, cu încrederea în sine și afirmația ”am reușit” la finalul unui drum plin de obstacole.
Da, şi eu am nevoie de confirmări. Din rezultate. De la oameni. De la ce las în urma mea. De la fapte, din zâmbete, din vorbele numai de după fapte.

Nevoia de confirmare e firească atâta timp cât nu este cerşită.

Să nu ascunzi dojenile

de

…sub preș.

Nu ne place să fim dojeniți. Nu, nici cu blândețe -care nu-i pentru oricine- că nu ajută prea mult.
Pentru că pe unii îi lasă reci, e un soi  de ” bine, bine și noi ce mâncăm?” fiind prea puțini sensibili  ca să își asume, iar cei mai mulți infatuați şi plin de Eu sinos fac tragedie cosmică şi din dojeană.
Nici dojenile crunte și nemiloase nu sunt prea indicate.
Pentru că unii nu rezistă fiind prea fragilii decad iar alții se ambiționează în luatul personal. Se agaţă cu disperare de formă şi nu de fond, simţindu-se atinşi, nu, nu e varianta bună a ambiției ca în refrenul cântecului ”îți arăt că pot, îți arăt că pot”, ci în preamăritul orgoliu şi aduce la „usualul” regim de viață ” merge și așa”, un mod insinuant de anihilare a propriei conștiințe.

Timp. Timp. Timp. Toți credem că avem destul și pentru mai bine. Până când se răzbună timpul pierdut, până când te îmbălsămezi doar în laude, până când memoria colectivă se inhibă în mediocritatea lui ” așa e el/ea, n-ai ce să-i ceri!”. Atingem limita neputinţei şi a incapacităţii şi în ochii celor din jurul nostru.

Așa că, lasă dojenile așa cum vin. Nu trebuie studiate ca formă ci ca fond! Că nu degeaba îți vin în forma lor de exprimare! Ți se potrivesc nu pentru ca să-ți aline ci să te ”(re)pornească”. ”Împotriva” celorlalți depăşindu-ţi limitele sau împotriva ta însuți ascunzându-te în propria limitare. Tu alegi.

Să nu ascunzi dojenile sub preș, că preșul ăsta e chiar viața. Și degeaba le bagi sub el că n-o să se înalțe niciodată precum covorul fermecat din poveste. Și cu cât bagi mai multe dojeni sub preș cu atât haina lejeră și parșivă a comodității ți se așterne peste ani. Anii tăi.

Da, știu, dojenile dor, ard, mistuie. Vezi de la cine vin. Dă la o parte păcura ipocriziei personale sau, dacă e cazul,  a ipocritului enunţător de dojană dar caută sâmburele de adevăr.
El e singurul care aşteaptă cuminte să se transforme în vietate.
Vietatea creativităţii, a rostului tău unic pe Pământ. A departajării de ceilalţi din orice fel de grup.
E diferenţa dintre Alfa şi restul.

Să ne înverzim

de

…şi si veseli să fim. La volan! 😀

Mă sună prietena mea. Ea probabil la birou, eu cu certitudine la volan. Eu mă duc spre o întâlnire cu protocol. Şi protocolul ţipă pe mine cu brand şi ştaif şi nu numai cât se vede de la volan. Başca sulemenită şi coafată proaspăt! Înaintez pe Cheiul Dâmboviţei. 3 bezi, 3 coloane de maşini. Mă strecor şi io. Şi, vorbesc. La telefon. Prin Parrot. Adică am în maşină un dispozitiv, pe numele lui de american- Parrot- care preia convorbirea şi-o lansează prin boxele maşinii. Tare! Deci, nema telefon în mână, nema încălcări de legislaţie, da?

Două manevre şi trec de pe o bandă pe alta. Şi înapoi. Dând din gură. Şi din manivela geamului de la şofer până-l deschid să iasă „căldurile” din maşină, neicuşorule! Mă apropii de intersecţia cu B-dul Mărăşeşti. Nici n-are importanţă la ce subiect de maximă importanţă pentru ţară ajunsesem noi să dezbatem! Cert e că fix la maşina din faţă se pune semaforul pe galben. Ăla trece- că era un nenea cu barbă, eu mă opresc.

Lumea multă începe să străbată trecerea de pietoni. Numa c-o aud pe prietena mea zbierând, complet ofuscată, prin toate boxele Pioneer ale maşinii când eu aveam geamul deschis şi când convorbirile se aud în exterior, de regulă, şi cu geamul închis:

– Auzi, dar ce pşiuşilşia mea sunt eu?! Zii tu dacă n-am dreptate! ea zice şi altceva mai departe, eu n-o mai aud…

VERDE. Nu semaforul, eu m-am făcut verde, verde, verde.  Îi văd pe doi pietoni cum se întorc absolut năuciţi de nuanţa feminină a vocii pronunţând cu patosul ofticii maxime cuvântul cu pricina. Şi mă fixează! Secundele au devenit grele şi lungi ca noaptea de iarnă în plin viscol în care sinistraţii aşteaptă cu ardoare salvatorii. Ei se uită spre mine, eu mă uit spre ei şi zâmbesc fermecător şi cu mâna stângă profit de automatizare şi închid draq geamul. Privesc semaforul care-i impasibil în continuare pe roşu. Plumb. Secunde de plumb. Pare că trecerea de pietoni se lungeste ca un şarpe la soare. Îi văd pe cei doi cum merg regulamentar cu piciorele spre dreapta şi cu capul complet întors la stânga! Unul renunţă după ce mi-a măcănit ceva ce nu mai trebuie reiterat şi-şi întoarce privirea cu tot cu cap. Celălalt, neinspirat de primul, se împiedică-n bordură. Ajuns pe trotuar îi citesc măruntul din buze. Da, da, da, cu acelaşi sens cu primul.

Mă umflă râsul. Şi râd în hohote.

Îi povestesc  prietenei mele ce-a zămislit zicerea ei, la care ea hâtră:

–  Hai că mă faci invidioasă! Eşti mai mare ca mine cu 10 ani, eşti şi măritată şi pe deasupra mai şi noroc pe stradă! Unul n-ar veni la mine să punem în aplicare!