A fost cândva

de

… că altfel nu se mai povestea.

O vorbă bună, un zâmbet, o floare.
Un orice material pe care ţi l-ai dorit şi de care aveai nevoie. O lingură, o masă, o casă.
O nebunie de moment. O rochie, un pantof, o maşină.

Când le ai la timpul lor- le doreşti ori ai nevoie- aprecierea vine dulce. Nu uiţi. Mâna care ţi s-a întins, norocul de care ai beneficiat, locul gol care acum s-a umplut şi-ţi poţi focaliza efortul spre altceva. E o bucurie plină şi eşti conştient. De existenţă palpabilă, reală, întâmplată. De(uneori)lipsa efortului.
Când sunt la timpul lor, ţi se potrivesc.
Înveţi să faci diferenţa dintre „mi se cuvine” şi „ce noroc că am”.

Când vin mai târziu, ele vin contorsionate de forma iniţială dorită. Cu mai puţin. Întotdeauna cu anii mai puţini în care te puteai bucura. Trăi. Beneficia. Care între timp s-au umplut cu altceva.
Când vin mai târziu, efortul pe care l-ai depus îţi dă certitudinea meritatului. Înveţi să faci diferenţa dintre „dacă vreau, pot” şi ” nu pică pară mălăiaţă”.
Efortul nu întotdeauna e îmbrăcat în haina cinstei şi asta face ca bucuria lui „mi se cuvine” să fie ipocrită, meschină, mârşavă. Asta e, însă, altă poveste.

Sunt haine care nu se mai potrivesc cu vârsta. Şi nici atitudini. Şi nici măcar lucruri pe care (acum)ţi le permiţi. Vine un timp când le zâmbeşti nostalgic a amintire de vis de tinereţe ori de cândva. Ceea ce părea extraordinar s-a transformat în moft ce nu-i mai găseşti rostul. Căci nu mai eşti acelaşi. Ai avut timp să înveţi să discerni între „pentru tine şi sufletul tău” şi „pentru alţii şi ficatul lor”. Şi dacă nu ţi-ai făcut un ţel în viaţă pentru ciroza celor din jur, atunci n-ai cum să nu înţelegi diferenţa dintre a îndeplini o nevoie/o trebuinţă şi a epata în văzul tuturor de „ficatul” lor întinzându-te mai mult decât ţi-e plapuma fie ea de orice fel ar fi: material, social, număr de ani, etc.

Aşa…precum diferenţa dintre a fii suficient şi a-ţi fii suficient. Şi linia aia subţire dintre de bunul simţ şi ridicol.
Şi dacă tot am ajuns la sufient şi suficienţă…cât îi trebuie omului?! Nu „cât” material ci cât timp îi trebuie până înţelege că nimic material nu compensează viaţa…Până îl strâng pereţii fie ei şi de palat.

Mi-am amintit de cineva care-a crezut într-o poveste c-o maşină. Şi rolul ei în viaţa mea.
Şi am pus câteva gânduri care-mi exprimă clar viziunea şi regulile după care mă orientez în traiul meu. De „ieri”.
Căci râd amar, ca şi atunci, la cât ştie despre viaţă, vise, oameni.
La ce mi-ar mai fi trebuit mie maşina aia?!…Cum să crezi o aşa prostie?!…

Să răspund la întrebări

de

…zice Roxana căruia îi mulţumesc 🙂

Nu, nu obişnuiesc nici să preiau, nici să dau mai departe.

1. Mai gasesti resurse sa privesti cerul si sa vezi mai mult decat nori sau soare?

În fiecare zi. Pe drum. Spre servici, spre casă. Ştiu că de Acolo cine mă veghează. Şi sunt mulţi dintre cei care nu mai sunt dar care vor rămâne pururea în inima mea. Şi le zâmbesc.
Cerul e măsura micimii omului. E un mod de a te aduce cu picioarele pe pământ şi a-ţi aminti cât de efemeri suntem. Dincolo de frumuseţe, de lumină, de culoare, e imensitatea şi eternul.

2. Daca ar fi sa alegi un singur loc unde sa iti petreci tot restul vietii, care ar fi acela?

Undeva departe de locurile de unde se „dă ora exactă”. Că se dă cu laşitate, ipocrizie şi multă falsitate. De fapt, ora asta exactă e spoială „mai-marilor” momentului. Se vorbeşte prea mult, se acţionează mult prea puţin. Real e „nimic-ul”. Ne facem că facem.
Am ales deja un loc.  Aproape de pământ, natură şi mai ales viaţă. Cu fie ce-o fi înainte.

3. Sarmale la cuptor cu lemne sau salata de creveti la restaurant?

Niciodată creveţi fie ei şi la cel mai cel eveniment şi-n cel mai cel restaurant.
Ps. notă pentru mine: Şi cuptor cu lemne!

4. Poti numi trei prieteni adevarati (asa cum vezi tu prietenia) sau mai degraba ai o gasca de amici – cunostinte apropiate?

Nu 3.
Amiciţiile sunt de conjunctură şi pe interes. Există că doar nu trăiesc în pădure. Dar ne diferenţiem groznic :))

5. Daca ti s-ar oferi ocazia ti-ai schimba cariera sau ai incepe una acum?

Da. Acolo unde există dorinţă, putere de muncă şi dedicaţie nu e nimic de speriat ori de refuzat. Totul e să-ţi placă ce vrei să faci. Sigur, există şi varianta „n-am încotro-ului”, nici asta nu-i un capăt de lume. Cu determinare şi două mâini drepte, omul poate supravieţui şi reuşi în ce-şi propune.
Niciodată n-a existat teama unui nou început pentru mine.

6. Cainele si pisica: in casa sub plapuma la picioarele tale sau afara la pazit curtea si prins de soareci?

Câinele e prea mare şi mi-ar ocupa patul deci adio păturică pentru mine.
Pisicile, una sub păturică, alta pe păturică, după felul fiecăreia.

7. Cat pret pui pe sistemul de invatamant si alegerea unei institutii in care sa invete copiii tai?

Nu prea mult. Consider că, la ora actuală, primordială este implicarea părinţilor. Dacă copilul e dedicat şi părinţii sunt implicaţi şi nu-şi lasă odrasla de capul ei, atunci rezultatele sunt cele dorite sau cel puţin în apropierea lor.

8. Si sa nu uitam cliseul: daca ar fi sa o iei de la capat ce ai face diferit?

Alt loc. Cel pe care mi-l doresc. Unde să trăiesc, nu să vieţuiesc.
Şi da, aş ignora mult mai multe clişee decât o fac acum.

9. Numeste trei idei de afaceri pe care omul de rand ar putea sa le inceapa. Tu ce ai alege? Crezi ca te tin baierele sa o duci la capat?

Un cuptor de pâine. Pâine. Un bodegă ţărănească cu hangiţa-n ea(asta apropo de întrebarea 3). O drujbă. Stive de lemn pentru iarnă. Pentru mine şi ceilalţi.
Oricare dintre ele. Sau, pe toate. DA.

10. Pur si simplu spune-mi cum vezi oamenii, umanitatea, omenirea.

Rari. Ca şi umanitatea. O omenire în apus.

11. Desi as vrea sa reiau intrebarea la care a raspuns cea care m-a provocat („Daca l-ai intalni pe Dumnezeu ce i-ai spune?”) incerc sa nu fiu total lipsita de originaliate. 🙂 Asa ca te intreb – pentru ca ma tot plang ca nu am cu cine dezbate – Cum ti se pare treaba asta cu gasirea apei lichide pe Marte? Vezi mai departe de atat?

Se pot naşte scenarii fantaziste de tot felul. Sigur, pot să văd şi biletele la navetele care ne vor duce pe Marte în sejur la staţiunea Marterix…dar probabil n-o să apuc 😀

Undeva, într-un cartier

de

… pe dreapta.

În ultima vreme sunt mereu pe fugă. Inopinatul apare după te miri ce colţ. De hârtie, de zid, de om. Ca şi cum n-ar fi îndeajuns „trebuie-le” a cărui listă a devenit ca o râmă. Din ce în ce mai lungă.
Şi lista asta se întâmplă să fie indiferent dacă e în timpul jobului sau dacă ajung acasă, când ajung. Cu plasele pline. Din piaţă.
Acasă unde mă apuc să gătesc repede ceva. Nu în fiecare zi, că sunt şi altele de făcut. Şi-n casă. Şi-n curte. Ceva. Mărunt sau ba, face ca înserarea să mă ia mereu prin surprindere.
De fiecare dată trecerea de salariat la gospodină se face undeva în pragul uşii casei. Nu, gândurile îmi zburdă încă la problemele de la servici. Care şi ele sunt din ce în ce mai complicate. Şi mai urâte, încrâncenate ori efectiv dezamăgitoare. De multe ori urmate mental de îndemnul: mâine, dar să nu uiţi! Din ce în ce mai des mă încearcă senzaţia de saturaţie şi ea ia forme remarcabile de oboseală.

Cu ele, cu gândurile astea, mă apuc de gătit. Sunt ca o bandă rulantă pe care pachete, pacheţele de activităţi se derulează lin şi necontenit. Cum mă opresc, cum se întâmplă carambolul pe bandă. Pe unele le prind la timp, altele cad şi se sparg în cioburi de necazuri.

Şi ca să nu pierd timpul, să pun repede oalele şi cratiţele să aibă timp să gătească conţinutul până vin şi ceilalţi ai casei, nu mă schimb de haine şi cel mai adesea, nici nu mă descalţ de sandale sau pantofi. Vorba aceea, nicio tocăniţă nu iese la fel de gustoasă ca aia la care gospodina are sandale cu platformă să vadă mai bine cum se căleşte ceapa! Şi ce să mai vorbim, de cum iese de bună ciorba de văcuţă când e rochia de mătase asortată cu cubuleţele de morcov ce gâlgâie spre suprafaţa oalei!

Abia când mâncarea începe să bolborosească, când nu mai e nimic de tăiat, adăugat, abia atunci mă gândesc că poate ar fi bine să mă schimb. Din mers se petrece acţiunea, cu ajutorul Micăi care-mi aduce rochia de casă şi papuci şi o duce pe cea de la servici, că doar trebuie să mă întorc repede la cratiţă să nu se prindă.
La final, când din întâmplare ajung prin faţa unei oglinzi, bag de seamă mărgele sau perlele uitate la gât. Vin nepotrivit la rochia de casă. Dar parcă nu şi cu mine…Încă.

Şi, şi-a luat

de

…o meduză…

Vine în fugă de la AFI. Şi cum noi taman plecam, se urcă repede în maşină.
– Vreau! Vreaaaau! VREAAAAAU!
– Ce? întrebăm senini ca nişte adevăraţi părinţi naivi.
– O meduză?

Ha?!?!?

Mă uit la Manolu, Manolu la mine şi amândoi ne sucim capetele spre Minunea Vieţii Noastre.

– Hei, dar maşina cine-o conduce?!

Manolu îşi redresează ochii spre şosea.

Cu duhul blândeţii:

– Mamă, ce meduză?! Noi n-avem acvariu, apuc să zic şi regret instantaneu. Cine n-are acvariu să-şi cumpere, spun gurile optimiste başca, nu mi s-a părut deloc, dar absolut deloc cum că ar fi fost un argument lichid, ăăăă, solid.

– E o meduză de plastic, din silicon.

Ne mai vin inimile la loc cât de cât.

– Îţi dai seama, mamă, e fooooarte frumoasă, pluteşte, nu mănăncă, nu se cacariseşte. E ideală! O pun într-un borcan, nu-mi trebuie acvariu, zice ea facându-ne o favoare, îi pun nişte nisip, îi iau şi o planta plutitoare tot de plastic şi n-am nicio grijă de ea! Hai că nu e vie, e ca şi cum e moartă! Pot să-mi iau??? Pot? Pot? Poooooot???

Pe amândoi ne surprinde bunăvoinţa. Şi faptul că n-are nicio treaba cu ea de parcă ar umple borcanul cu apă sfinţită! Că aşa a fost şi cu câinele de care are grijă ea şi de litiera pisicii…

Manolu se întoarce liniştit şi-o zice:

– Păi da, meduza ta o să fie primul caz de înviere! Parcă şi văd link-urile de pe internet:

În România, într-un borcan de murături, a înviat o meduză de silicon!

meduza

Frunză verde de măslin

de

…gândacul mi-e de chin!

Îi urăsc. O ură adâncă, spasmodică, inflexibilă şi plină de silă.
Viaţa la bloc mi-a marcat pe viaţă orice posibilă coabitare cu proprietarii celor 6 picioare. Insidioşii de orice scobitură, tropăitul picioruşelor lor din interiorul uşilor, plimbatul  nesimţit fără de frică prin faţa noastră, apariţia lor din orice electrocasnic, electrotehnic…toate.  Vorba cântecului:
„Pe patul meu, pe masa mea
Oh!”

Mutarea la casă mi-a adus liniştea timp de 10 ani. Desigur, paianjenii sunt, tânţarii-armăsarii sunt, când şi când îmi mai răsare vreun şoricel ori şobolan, cârcîieci de grădină pretutindeni. Dar NU gândaci de bucătărie!
Zic că de 10 ani dorm liniştită fără să simt că mă traversează ori să văd vreo lighioană. Până acum….fiindcă rasa bovină Holstein nu doarme ci s-a apucat de renovat instituţia cu tot cu oamenii în ea, fără însă să-i treacă vreuneia prin memeacă să cheme, draq, mai întâi deratizarea!

Odată mochetele smulse, dulapurile şi birourile desţelenite din lăcaşurile lor de o mie de ani, insectele cu pricina, au plecat în locurile mai liniştite unde trafaletul şi parchetul încă n-a ajuns. Şi, odată refugiaţi, au căutat liniştea unui cămin liniştit. O viitoare mamă cu oul în partea dorsala a făcut sacrificiul suprem riscând totul pentru salvarea speciei sale: în cala genţii mele. Aşa, nemâncată, nebăută a traversat oraşul, 8 km, la AC-ul maşinii mele. Odată nava-geantă ancorată în portul casei, a simţit că trebuie să meargă mai departe. Instinctul i-a spus: bucătăria! Pe care a ocupat-o fără ca eu să am vreo veste şi a devenit mamă în adevăratul sens.

Acum 5 zile, în toiul nopţii, pe când beam eu un pahar de apă, de era să mă înec cu apa, 3 lighioane de nici 3 mm circulau libere şi pline de viaţă. Au fost. Că eram în stare să mă plachez pe chiuveta dacă ar fi fost necesar. Cumva ura pentru mişelele insecte a scos din o nouă identitate: pe Cichiceanul din mine!
Aaaaaiiiiii! şi cu mişcări de-o rapiditate şaolinică, cele 3 exemplare au rămas late spre plate prin strivire.

Mi s-a făcut pielea de găină. Aşa am rămas privindu-i, uluită, până m-a cuprins disperarea plină de silă. M-am apucat de scotocit, de ridicat şi dat la o parte tot. La ora 3 noaptea. Eliberând ringul, am făcut repede raţionamentul pe care l-am descris mai sus. Dacă ăştia sunt parte din pui….unde-s restul şi, mai ales, unde le e mama?!

La cafeaua de dimineaţă, mi-am anunţat familia. Suntem în războoooooi! RĂZBOOOOI! Trebuie să ne organizăm: ne înarmăm şi patrulăm cu rândul.

Desigur, au fost de acord şi cu înarmarea şi cu patrularea. A mea. Ei au rămas să-şi trateze durerea din bască! Dar cum nu mă încurc în amănunte, am devastat raftul cu insecticide al unui magazin şi dacă era nevoie, luam şi bombe pe cardul de credit!

În fiecare noapte, cu şosete şi pantofi în picioare ca să nu cumva să-mi urce pe piele şi pentru asigurarea procesului de aplatizare în caz că s-ar fi apucat vreunul să tropăie pe gresie, cu mânuşi de bucătărie pentru o mai bună acoperire-d-ale cu un deget de iei cu ele mânerele fierbinţi şi cu câte un spray în fiecare mână pe care la o adică să-l pot arunca haotic fără să dăuneze soluţiei. Chiuvetă, sub chiuvetă. Ochiul meu crăpat de ostilitate i-a vânat cu stoicism.

O noapte, două, trei. De trei ori pe noapte. Pui cu pui. Până am dat şi de mamă. Care a fugit dar fuga i-a fost scurtă. A doua zi zăcea cu cracii în sus. Zăcea, că din unul mai mişca niţel. N-am ezitat. Ce-i strivit, strivit rămâne!

20150905_113442

Sunt în hunting în continuare. Spray mai am, determinare şi nervi mai am, nopţi sper că şi din astea să mai am. Războiul continuă până la eliminarea şi a ultimului invadator…