Tunde-mă frumos

…şi nu-mi lăsa o parte-n jos!
Pam-pam- papadam!

Se spune că o femeie se tunde când vrea să schimbe ceva, când în urma unui ţunami existenţial, nici firul capului nu mai e vânjos. Dacă mă gândesc bine, dacă îmi amintesc cam de câte ori m-am tuns, înţelegând prin asta dramatismul de la lung la scurt, că de la scurt la lung se numeşte perucă- ei bine, cred că, ceea ce spune e cam adevărat. Cu condiţia în care cauzele naturale gen smulsul părului din cap(propriu sau din prietenie/iubire), căderea masivă a podoabei şi bine intenţionata menopauză cu firul ei rar şi subţiat nu te împing să pui părul dincolo de 20 de cm de foarfecă, privind din oglindă.

Din cauze numai de mine ştiute başca şi forţat poposite, m-am prezentat regulamentar la programarea făcută. Cum n-am ajuns la fix şi nici mai devreme, ci mult mai devreme din motiv de altă programare de şlefuit şi vopsit gheruţe, de unde venisem cu o oarecare idee de tunsoare în cap- că şi acum 3 ani tot p-asta o exersasem şi-mi era dragă că aşa se tundea şi mama- ei bine, privind în latul scaunelor şi în înaltul clientelei, au început să-mi înflorească alte gânduri de tunsoare. Din care au rămas 2. Una cu care venisem, alta pe care din ambient îl pescuisem.

PS. Hai că nu-i nimic ameţitor până aici, că dacă veneam, păstram şi ziceam exact ce vreau atunci mă duceam la frizerie fiindcă clar eram bărbat! Da? 😀

Când m-am văzut pe scaun la timpul X-ului din foarfecă, tot nu ştiam ce să aleg din cele 2. Fata, coafeza, cu o oarecare temere(că şi faţa m-arăta a cruntă) ar fi preferat să-i bine ca nu-i fie rău, deci, să zic eu de bună voie ce vreau, începe discuţia. Pro şi contra, avantaje şi dezavantaje. Pentru fiecare. Argumentele şi conversaţia au limpezit- cernut- destul de repede ce-a rămas.

Cu un oftat de tipul „scap şi de data asta”, mâna fetei răsuceşte şi clămpăneşte/ţăcăneşte foarfecele. Io închid ochii. Şi îi ţiu aşa vreo 10 minute. Prea puţin, prea ca la ţară. În oglindă văd cum se mătură relicvele părului meu. De data asta oftez eu cu amoc şi-mi schimb privirea în vârful capului meu ce se reflecta în oglindă.

Încet, încet, începe să se arate.

Peria şi foehnul 
Îmi învărtesc bretonul
Pieptănul şi onduleul
Ating apogeul!

Apogeul mirării. Că-mi zice că-i gata. Rotesc căpşorul şi bag de seamă că-s ca linsă de vacă şi se pare că a lins mai mult pe-o parte de numai dacă stăteam cu capul pe umărul stâng se egala cu părul de partea cealaltă. Îmi dau seama că-s 2 probleme, una de nenimereală la lungime, alta de coafură. A doua îmi pare nesemnificativă.

Îi arăt. Mai taie ceva, mai măsoară doct cu profundă concentrare. O las să termine ce crede ea, ca să-i arăt ce văd eu/ce se vede în oglindă. Cu două bruboane de sudoare mă întreabă:

– Acum e bine?
(Ceea ce traduc cu dacă sunt mulţumită nicidecum dacă e bine, că doar nu sunt eu profesionista în tunsori!- mic gând pe care-l las să curgă pe gresia încăperii pe care o mătura-iarăşi- o altă duduie) Trebuie o nouă abordare, îmi zic. Abordare cu geometria descriptivă la faţa locului.
Spre marea ei stupoare o rog să-şi pună bărbia pe capul meu. Nu înţelege din prima, nu vrea din a doua, bag privirea şi am o bărbie de coafeză în creştetul capului! Îmi folosesc mâinile şi-i arăt ce se vede. Apoi, mă uit în ochii ei. Îi văd schimbarea la faţă din ortodoxie.
Total descumpănită.

După cum manevrează foarfecele şi întinde părul cu pieptenele, răsuflu şi eu uşurată, pricepuse, văzuse. În sfârşit, termină. În sfârşit, pot să stau şi eu cu capul drept. În sfârşit, mă ridic de pe scaun după o oră jumate!

Îl las draq de coafat că p-ala îl desăvărşesc şi singură, pe principiul coafatul continuă!
Şi başca că nici nu se închide cu mine coaforul!

De început

…cu speranţă.

1 Martie. Cu şnur alb-roşu.

Privesc spre şi în grădinuţă de ceva vreme. Mă uit şi ascult. Cum se compensează şi se mută lumina. Când e alb pe pământ, e spre întuneric în cer. Treptat, odată cu retragerea albului terestru, în mod proporţional, (ni)se luminează cerescul.

De undeva, din adâncul pământului acoperit de albul ninsorii, s-a tot auzit murmur şi freamăt de bulbi, frunze şi flori.  Cu fiecare noapte şi zi trecute, freamătul a luat acutele zarvei. Iarba albă a iernii s-a scurs în pământul picioarelor noastre. Rând pe rând, una câte una, au apărut, s-au iţit. Timid, mai întâi, cu vârful de lance al frunzei ca mai apoi, cu tot trupuşorul lor firav. Începe să răsară iarba verde a renaşterii.

Nimic prea devreme, nimic prea târziu. Toate se completează la timp. Aşa cum ştiu ele. Independent. Şi indiferent dacă e pe sau fără placul nostru, cu sau fără vrerea noastră. Alb şi roşu. Doar alb şi roşu.

alb rosu

Ascult pământul. Cu podul palmei. Iar el ascultă, folosindu-se de mine, celestul.
Sunt prinsă la mijloc între concretul „a fi” şi abstractul „o să fie”.

Mulţumind pentru ce este şi sperând la pozitivul ce-o să fie.

O primăvară cu împlinite vise celeste să ne fie!

 

M-am născut

… pe tocuri.
scris în 23 feb 2013

Fiecare avem un stil, fiecare ne naştem cu un fel de a fi. Aşa şi eu. Pe tocuri. De când mă ştiu, am purtat tocuri.

Tocuri înalte, subţiri. Tocuri metalice, de plastic, de lemn. La sanda, la pantof, la cizmă sau papuc.

Tocuri purtate la rochii, la fustă, la blugi, la pantalon de stofă, la costum. La orice. Şi oriunde: la servici, la piaţă, la nunţi ori botezuri, la înmormântări, la volan, la mare ori la munte. Cu maşina, în maşină.

Ele s-au lipit de mine, aşa cum şi eu de ele. Mulţumirea de a privi într-o oglindă şi a vedea ceea ce îmi place să văd.

N-am fost niciodată genul sportiv, urăsc scările, iar muntele trebuie admirat de la poalele lui. Pentru înălţimi sunt avioanele. Vă miră? Există şi aşa ceva.

În liniştea aparentă, tocurile se aud pe asfalt, pe gresie, pe parchet. Că-mi permit. N-am vecini sub. Poate nişte chiriaşi fără de chirie şi fără pretenţii: păianjenii din beci. Dar niciodată, niciodată nu se aud pe scări. Nu. Pentru că ele rămân întotdeauna în afara treptei. Ele nu calcă, nu se afundă, nu se proptesc. Doar ţăpuşe ce aşteaptă cuminţi să le vină rândul la păşit. 
Tocuri traversând situaţii. În săli cu murmure multe, păşesc delicat dar hotărât. Sau, păşesc ţopăind peste trecerea de pietoni, grăbite. Sau pe trotuar, mergând agale. Sau prin zăpada albă, ca nişte pioleţi. Niciodată, însă, nu dau de gol tremurul picioarelor. De teamă, de frică. 

Tocuri intrând între diferite dale, scânduri, găurele. Câteodată, rămânînd acolo, ca nişte dinţi proaspeţi scoşi. Sau, făcând găuri în asfalt unde lasă urme. Urmele tocurilor pierdute în mulţime. Sau, în podeaua maşinii, unde de regulă găsesc toate flecurile pierdute. 

Tocuri fără de care nici azi nu mă descurc, nu ştiu să merg demn pe altceva. Nu vreau să mă gândesc la ziua în care n-am să mai pot purta tocuri, nu mă  pot închipui fără ele.
Pentru că, sunt convinsă, cândva m-am născut pe tocuri. Care lasă urme. 

Reclamă, reclămuţa mea

…ce ne mai prosteşte ea!

Cine are copii să-i trăiască!
Eu am. Şi unul mic, şi unul mare. Şi pe mine. Şi fiecare-i cu ale lui. Cu jucăriile lui. Că nici eu nu sar departe, asta-i continuarea poveştii interne şi avizate. Şi-am plecat cu mic şi cu mare, la cumpărături. Pe care le-am făcut.

Intrăm într-un magazin. Grupaţi în jurul căruţului. Eu cu una bucată listă. În coş se adună, rând pe rând, rândurile de pe listă. Ne învârtim, ne răsucim şi nu durează prea mult că deja suntem care încotro ca potârnichiile. Sau împrăştiaţi ca mercurul pe ciment.
Fii-mea, îmi face semn, mă cheamă:

– Uite ce draguţ! (pentru necunoscători se traduce: îmi place, vreau şi eu! Pot? )

Zic da, aducându-mi bărbia în piept. Nu trec 10 secunde. Vine şi copilul Mare cu o cutie în braţe ţinând-o ca pe sfintele moaşte:

– Uite ce-am găsit! (traducere: aşa ceva căutam de mic! Vreau şi eu! Avem bani? )

Mă îndrept şi eu fulger spre ce-mi luminase irisul. Întreb coşul măsurând aritmetic cu dibăcia gospodinei dacă se depăşeşte bugetul. Merge. Îi flutur copilului Mare sub formă de întrebare: ai ceva împotrivă? N-are.
Punem în coş, terminăm şi lista care abia ce răsare din coş. Casă, coadă şi-acasă.

Copilul Mare pune cutiuţa pe masă.

statia de lipit

O desface. Încântat. Învârte staţia de lipit şi te-o parte şi pe alta. Ba mi-o orbitează şi-n raza vizuală spre mai mult de aprobare. Îi zâmbeşte faţa, îi luce ochii.
Desface în continuare. Zâmbetul i se prelinge a uimire ca apoi să-i cadă în colţuri. Şi-mi arată:

ca masura

real

Ce-i mai mică şi mai mică decât aripa de furnică? Tamburaşele astea două cu fludor. Care erau de două ori mai mari pe cutie iar în realitate nici degetarul meu nu-i aşa de mic.

Şi cam asta se întâmplă cu toate reclamele.
Îmi aduc aminte de reclama la un credit de bancă. Într-un colţ de ziar o văzusem. Cu dobândă la 5%. Poafai, ce mai fericire! Însă, mic, mic, mic, în aceeaşi reclamă era un asterix: dobândă valabilă numai în prima lună. Şi de atunci tot altele la fel de inducătoare în eroare de „fericire”.

Sau, oricare reclamă la produsele de curăţat, spălat, frecat. Pui pe, laşi să se, iei cu, şi rămâne mai lună decât Luna. Ceea ce nu se întâmplă.

Nicio reclamă nu e conformă cu realitatea. În competiţie cu celălalt/ceilalţi producător/i, la mijloc suntem noi, cumpărătorii. Minciuna prin exagerare ne priveşte în ochi şi ne prosteşte în faţă.
Evident nimeni nu se sesizează, nimănui nu-i pasă, toţi cumpărăm şi de amăgire ne bucurăm.