…şi nu-mi lăsa o parte-n jos!
Pam-pam- papadam!
Se spune că o femeie se tunde când vrea să schimbe ceva, când în urma unui ţunami existenţial, nici firul capului nu mai e vânjos. Dacă mă gândesc bine, dacă îmi amintesc cam de câte ori m-am tuns, înţelegând prin asta dramatismul de la lung la scurt, că de la scurt la lung se numeşte perucă- ei bine, cred că, ceea ce spune e cam adevărat. Cu condiţia în care cauzele naturale gen smulsul părului din cap(propriu sau din prietenie/iubire), căderea masivă a podoabei şi bine intenţionata menopauză cu firul ei rar şi subţiat nu te împing să pui părul dincolo de 20 de cm de foarfecă, privind din oglindă.
Din cauze numai de mine ştiute başca şi forţat poposite, m-am prezentat regulamentar la programarea făcută. Cum n-am ajuns la fix şi nici mai devreme, ci mult mai devreme din motiv de altă programare de şlefuit şi vopsit gheruţe, de unde venisem cu o oarecare idee de tunsoare în cap- că şi acum 3 ani tot p-asta o exersasem şi-mi era dragă că aşa se tundea şi mama- ei bine, privind în latul scaunelor şi în înaltul clientelei, au început să-mi înflorească alte gânduri de tunsoare. Din care au rămas 2. Una cu care venisem, alta pe care din ambient îl pescuisem.
PS. Hai că nu-i nimic ameţitor până aici, că dacă veneam, păstram şi ziceam exact ce vreau atunci mă duceam la frizerie fiindcă clar eram bărbat! Da? 😀
Când m-am văzut pe scaun la timpul X-ului din foarfecă, tot nu ştiam ce să aleg din cele 2. Fata, coafeza, cu o oarecare temere(că şi faţa m-arăta a cruntă) ar fi preferat să-i bine ca nu-i fie rău, deci, să zic eu de bună voie ce vreau, începe discuţia. Pro şi contra, avantaje şi dezavantaje. Pentru fiecare. Argumentele şi conversaţia au limpezit- cernut- destul de repede ce-a rămas.
Cu un oftat de tipul „scap şi de data asta”, mâna fetei răsuceşte şi clămpăneşte/ţăcăneşte foarfecele. Io închid ochii. Şi îi ţiu aşa vreo 10 minute. Prea puţin, prea ca la ţară. În oglindă văd cum se mătură relicvele părului meu. De data asta oftez eu cu amoc şi-mi schimb privirea în vârful capului meu ce se reflecta în oglindă.
Încet, încet, începe să se arate.
Peria şi foehnul
Îmi învărtesc bretonul
Pieptănul şi onduleul
Ating apogeul!
Apogeul mirării. Că-mi zice că-i gata. Rotesc căpşorul şi bag de seamă că-s ca linsă de vacă şi se pare că a lins mai mult pe-o parte de numai dacă stăteam cu capul pe umărul stâng se egala cu părul de partea cealaltă. Îmi dau seama că-s 2 probleme, una de nenimereală la lungime, alta de coafură. A doua îmi pare nesemnificativă.
Îi arăt. Mai taie ceva, mai măsoară doct cu profundă concentrare. O las să termine ce crede ea, ca să-i arăt ce văd eu/ce se vede în oglindă. Cu două bruboane de sudoare mă întreabă:
– Acum e bine?
(Ceea ce traduc cu dacă sunt mulţumită nicidecum dacă e bine, că doar nu sunt eu profesionista în tunsori!- mic gând pe care-l las să curgă pe gresia încăperii pe care o mătura-iarăşi- o altă duduie) Trebuie o nouă abordare, îmi zic. Abordare cu geometria descriptivă la faţa locului.
Spre marea ei stupoare o rog să-şi pună bărbia pe capul meu. Nu înţelege din prima, nu vrea din a doua, bag privirea şi am o bărbie de coafeză în creştetul capului! Îmi folosesc mâinile şi-i arăt ce se vede. Apoi, mă uit în ochii ei. Îi văd schimbarea la faţă din ortodoxie.
Total descumpănită.
După cum manevrează foarfecele şi întinde părul cu pieptenele, răsuflu şi eu uşurată, pricepuse, văzuse. În sfârşit, termină. În sfârşit, pot să stau şi eu cu capul drept. În sfârşit, mă ridic de pe scaun după o oră jumate!
Îl las draq de coafat că p-ala îl desăvărşesc şi singură, pe principiul coafatul continuă!
Şi başca că nici nu se închide cu mine coaforul!
