…de ieri, de azi. De azi înainte.
Şi puţină muzică
Ridică-te Gheorghe
…ridică-te Ioane!
Încă de prima oară, de la prima încercare, am văzut trăgând cu coada ochiului sufletului meu, pe restul. Neputincioasă fizic m-am întors acasă. A trebuit să lupt cu cei doi monştri din mine. Ca de fiecare dată, amocul m-a cuprins după. Cu jale. O refulare prin ceea a fost nevoie să trec fără a întreba de ce. Şi tot, ca de fiecare dată, m-am luptat pentru fiecare clipă de răbdare. Cu care nu eram şi nu sunt nici acum obişnuită. Nici cu ea, nici cu incapabilitatea mea de a face ce doresc, când doresc fără dependenţa de braţul altuia. Spre norocul meu, astea două, nu m-au ţinut mult sau prea mult. Lumea spune că sunt puternică. Adevărul e că nu-i deloc aşa. Ci doar mut ceea ce e exterior, în interior şi leg două lacăte la cutie. Chiar dacă împovărat sufletul îţi zdreleşte genuchii.
După o experienţă traumatică şi la propriu, şi la figurat, sigur că toată lumea te compătimeşte, sigur că fiecare îşi doreşte, sincer, să te ajute, să fie acolo, să pună umărul, să participe cumva. Datorie cu sinceritate. Uman răspunde fiecare după posibilităţi, fizic nimeni nu poate fi în pielea celuilalt, celui lovit de soartă. Căci şi empatie dacă este, ţine puţin, foarte puţin. Cam 2 săptămâni. Cu abatere de încă-o săptămână. După om, după port, cum ar zice poetul.
Am înţeles încă de atunci cum stau lucrurile. Că dacă e să te bazezi pe cineva, te bazezi numai pe tine dacă vrei să existe dragostea de tine în restul tuturor zilelor. Cumva atunci, m-am supărat. Nu pricepeam diferenţa asta mare dintre declaraţie şi faptă. Şi, ca un făcut, n-a durat mult, şi-am văzut. Cum e să fii pe partea cealaltă a baricadei. Că te iei cu viaţa, că problemele vin gârlă, că identificarea afectivă, multă sau mai puţină, cu necazul altuia tot e limitată, că oricât de mult ai ţine la cineva, cu excepţia cazului când renunţi la tot şi cu totul şi îi dedici timpul exclusiv, ei bine, ritmul dublu nu poate fi ţinut prea mult. Nici fizic, nici psihic. Şi-am mai înţeles încă o dată. Că sunt la fel.
Că nu trebuie să aştepţi ci doar să te ridici.
Omenescul este finit. Şi are un rost, aşa şi trebuie să fie. Ca cel beteag să se ridice, ca cel teafăr să-şi poate duce traiul lui. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Of course, cum ar zice englezul, n-am ţinut doar pentru mine experienţa căpătată. Şi, cu prima ocazie asemănătoare, am împărtăşit-o. Cu drag, cu imbold, cu prietenie.
Cumva am lovit în plin, de două ori, cu două persoane diferite. Pentru că natura umană, mereu surprinzătoare, îşi cuibăreşte în om ce nici că gândeşti, o altă latură. Latura folosului. Că poţi să profiţi de-o situaţie excepţională şi crud, cu ea, să-i înrobeşti pe ceilalţi. Pe cei de lângă. Cei mai de lângă. Un fel de dacă „eu am suferit, atunci nu mă las şi nu vă las să uit/uităm, să lăsăm în urmă. Să mergem mai departe dar şi voi îmi duceţi crucea, ba chiar, puteţi să mi-o căraţi pe umerii voştri!”
Aşa am pierdut oameni dragi. Ridicându-mă în genunchi ca mai apoi, cu umor, să mă ridic în picioare. Refuzănd să fiu o victimă, o dependentă fictivă. Un exemplu care nu era bun pentru demersurile lor, nu spuneam ce doreau să spun, nu le puteam susţine falsul. Sau cum să facem să-i subjugăm pe ceilalţi. Şi, peste puterile mele interioare, nu puteam pune umărul alături de ele la mutarea muntelui vinovăţiei. Care nici nu exista.
Drumul spinos al spiritului şi naturii umane se pare că trebuie priceput de fiecare dintre noi. În toate ipostazele şi posibilităţile. Că oricât de dragi am fi cuiva, timpul, răbdarea şi compansiunea sunt mărginite de evenimentele care vin din spatele fiecăruia dintre noi şi ne împing să avem grijă de (şi)noi înşine. Că nu putem fi, într-o relaţie normală, pe termen nelimitat numai centrul. Că atenţia se câştigă prin ceea ce faci constructiv, nu prin ceea ceri imperativ. Că şi rolul de perpetuă victimă, la un moment dat, satură, agasează şi stârneşte altele mai rele.
Nici nu ştiu şi nici nu vreau să şaflu vreodată ce urmează după o astfel de atitudine.
Chit că am o bănuială.
Ultima noapte
…de minoră.
Prima zi de majoră 🙂
Ochii care nu mint
…şi nu ne mint.
Ochii râd. Uneori jucăuşi. Luminaţi. Proiectori de voie bună şi bucurie. Te scalzi în irisul lor şi-ţi place viul sentiment de mulţumire.
Ochii plâng. Uneori chiar fără de lacrimi. Se unduieşte în ei umbra nesperanţei, a golului, a amarului. Prăpastii întunecate, fără de licăriri. Terni.
Pe cât de hulpavă-i bucuria, tot pe atât e şi mâhnirea. Şi amândouă sălăsluiesc şi se citesc în ochii noştri.
Ochii exprimă. Sentimente. Stări. Simpatie, iubire, ură, empatie, lăcomie, compasiune, ură, furie, mânie, indiferenţă, nedumerire, dezaprobare, îndoiala, frica, trufia, sacrificiul, dezamăgirea, demnitatea, blândeţea. Şi încă multe altele.
Ochii, au jocul lor. Chiar dacă sunt ficşi, spun ceva. Chiar dacă joacă, spunând altceva. Ochii sunt ferestre. Spre lumea interioară a gândurilor nerostite.
Apoi, mai sunt cei seci, reci, de sticlă. De peşte. Eu fug din calea lor iar aici, n-am să fac referire la ei.
Apoi, mai e şi irisul cu a lui culoare inconstantă. Şi, pupila cu ale ei dilatări şi contractări. Şi ele spun atât de multe…Întotdeauna complementare interiorului.
Toate astea mi-au trecut prin minte, prima oară, acum câţiva ani buni. Privind omul din faţa mea. Vorbele lui contrastau puternic cu ochii lui. Nu-i plăcea că trebuie să discute cu mine. Pentru el femeile nu aveau ce discuta cu bărbaţii în materie de afaceri. De câteva ori a solicitat să vorbească cu altcineva, cu un bărbat. Tot de atâtea ori, mi-am exprimat refuzul să discute cu altcineva în numele meu, despre ce e al meu.
Politicos în vorbe, cu zâmbetul pe faţă, mă săgeta din privire. Mă uitam în ochii lui negri ce se întunecau pe măsură ce eu, cu acelaşi zâmbet fals curtenitor, îi serveam doleanţele şi îl înfruntam cu contraargumente. Discuţia s-a finalizat cu încheierea unui parteneriat. La final, spre despărţire, i-am spus ce-am văzut în ochii lui. Umbra neagră şi gândurile lui de dincolo de vorbe, cele cu intenţii de pieire. Pe care înţelegeam, pentru că ştiam de unde îşi trag obârşia şi ea nu avea nicio legătură cu mine.
M-a privit şi mai negru. Am râs. De frică.
Ne-am întâlnit de multe ori de atunci. În timp, destul de mult, ochii lui au început să spună altceva. Se obişnuise cu mine, dar nu cu statutul meu de femeie. Nu i-am uitat niciodată negura adâncă. Şi nici semnificaţia ei. Undeva acolo, ascuns adânc, în omul ăla zace o fiară. Ca în noi toţi. Pe care niciodată nu ştii ce-o scoate la lumină. Poate fi din o educaţie, poate să erupă odată cu instinctul de supravieţuire sau s-o aducă furia în faţă. Cert e că e acolo pândind momentul să se releve. Zilele astea am mai întâlnit unul ca el. Fiare în stare latentă. Sunt lângă noi, printre noi. Ne induc în eroare cu amabilitate, maniere şi vorbe decente spre curtenitoare.
De atunci am tot „citit” ochi străini. M-au amuzat şi mă amuză teribil două categorii de parteneri de dialog. Ale celor care spun „nu” din gură dar nu pot să-şi reprime dorinţa din privire şi ai celor care vor să pară, din vorbe, determinaţi dar le licăreşte frica&îndoiala în căutătură.
Abordarea în cazul lor e simplă, dezinvoltă.
Nu acelaşi lucru pot să spun, că mă amuză, despre categoria care mimează fericirea/împlinirea. Această categorie mă mâhneşte şi, ori de câte ori o întâlnesc, fie fizic, fie într-o imortalizare de moment a vreunei fotografii, identific ce vor să tăgăduiască. Visul spulberat. Valul de amărăciune ce se ascunde stingher în priviri, nu de puţine ori, mă învăluie şi mă atenţionează. Alt mod de abordare. Cu prudenţă şi blândeţe.
Paleta de uitături este fabulos de multivalentă. Vorbim cu ferestrele sufletelor noastre, ochii nu mint şi nu ne mint. Dar cum indiferenţa e la îndemână iar atenţia necesită efort, în goana zilelor şi această nepăsare firească a fiinţei umane, le ignorăm adesea, cel mai adesea.
În detrimentul fiecăruia dintre noi, paradoxal, trecem cu vederea, vederi.
Papiota
…acest şir lung de potenţiale şi certe capete de aţă.
Ieri am vrut să cos ceva cu aţă de orice culoare. N-avea importanţă, cusătura ascunsă n-ar fi lăsat să se vadă culoarea. Doar de bumbac şi nu de plastic să fi fost. Am luat la nimereală o papiotă şi i-am căutat capătul. Am răsucit-o, am dat-o transversal cu unghia, n-am găsit. Capătul de aţă s-a dat ascuns. Şi-am făcut ce fac de fiecare dată. Am tras cu acul, până am rupt, una din aţele de la suprafaţă. I-am făcut capăt, capete. Am apucat unul din capete, papiota s-a răsucit o dată şi jumătate şi-a căzut pe masă. Mă alesesem cu o bucăţică de aţă. Scurtă. De undeva noul capăt al papiotei a răsarit şi el. Am inceput să cos ce aveam de cusut.
În minte mi-a răsărit zicala cum că viaţa e ca un fir de aţă. Mi-au căzut ochii pe bucăţica aia mică ruptă, forţat, chiar de mine. Privind înapoi peste umărul memoriei, în conştiinţa mea, a apărut regretul că, până acum, am privit zicala numai în sensul fragilităţii fiinţei noastre. Un fir subţire/fragil gata oricând să se rupă.
Papiota suntem noi. Pe ea, înfăşurat stă firul vieţii. Care are un capăt final. Nimeni nu ştie unde. Poate pe parcurs, poate până când apare tamburul pe care e înfăşurată aţa. Dar până acolo, sunt multe alte capete. Uneori voluntare şi vesele, altele, din necesitate, forţate şi aprige. Unele care se termină fiindcă li se termină aţa existenţei lor, altele, pe care le smulgem, brutal, noi, pentru că trebuie să se termine. Să putem desfăşura mai departe aţa papiotei noastre, cu alte începuturi, cu alte vise, cu alte încercări.
Cos în continuare. Nodul apare senin de te miri din ce răsucitură. Privesc nodul răsărit în momentul cel mai prost al ţeserii. Trag cu acul de el şi el se desface. Mă face să zâmbesc.
Nodurile. De capete de aţă sau pe cele voite/intenţionate sau cele aleatorii/întâmplătoare. Oricum ar fi, ele lasă urme. Pe faţă, pe dos, ochiul de aţă format sau capetele înodate rămân acolo. Şi totul ţine de ţesătură. Prin ţesătura rigidă, compactă, deasă nu trece nodul. Doar dacă ţesătura permite prin ochiurile ei largi/flexibile trece nodul ori de câte ori împungi cu acul, coşi mai departe până ce nodul rămâne în spate iar cu firul drept poţi să continui fără de strădanie doar urmărind cu atenţie să nu coşi alături unde nu este nevoie sau să te coşi pe tine .
Lucruri simple şi la îndemână care fără de viaţă ne arată ce e viaţa. Relaţiile dintre noi. Raportul dintre noi şi ceilalţi.
Privesc iarăşi papiota, aţa nu-i continuă în grosime. Pe alocuri, e mai subţire, e mai groasă. Nicidecum perfectă. Ca şi noi, ca stările şi trecerile noastre.
