Despre motivaţie

de

…de oricare fel ar fi ea şi pe înţelesul şi celor mai aprige ego-uri …care au fost vreodată.

„Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?„

Ce n-am înţeles pentru că nu puteam percepe, asta-i în simplul vers a lui Eminescu. La nivel de individ, da, ici-colo mai răsare câte un aprig în dorinţă, la nivel de populaţie păşnicia împletită cu dulcea vieţuire molatecă, vorbind poetic, ne-au fost rădăcină. Ne-am mulţumit cu puţinul în numele „nu-i al meu”.
Moral gândind, azi lecţiile acelor „cuceritori” au de ce să ne stea în gât.
Raţional gândind, azi perucarii păduchioşi şi vikingii sângeroşi ne conduc şi ne supun aşa cum vor ei.

Dar nu despre istorie, aşa cum o percep eu, aş vrea să scriu. Ci despre motivaţie. Aşa cum am trăit-o eu. Motivaţia ca o văpaie. Pentru că despre asta e vorba. Nu despre un vis alungat între alte gânduri care răsare din când în când dintre miile de altele zilnice, comune şi cotidiene. Motivaţia nu are nicio treabă cu sănătatea mintală, calmul, liniştea, confortul boemic. Zbuciumul lăuntric, focul mistuitor al dorinţei de împlinire a ceva, obsesia, conexiunile neurologice „de altfel” decât a fost, toate sunt apanajul a „puţin săritului de fix” în comparaţie cu „normalitatea”.

Motivaţia întotdeauna este egoistă. Rupe din tot, calcă pe tot şi cel mai adesea pe sine. Măcinare interioară, neastâmpăr, tumult până la insuportabil. Sinele care însă dă de bine, de comod, de cald se retractează ca melcul în cochilie. Şi-adoarme dulcele somn al „mâinelui”. „Mâine mă apuc, mâine o să fie mai bine, de mâine”. Aşa trec zile, luni, ani. De lâncezeală, de mărunt, de neînsemnat, de ordinarul banal. Scânteia se stinge, raţiunea înţeleaptă le ia locul în numele maturităţii. Că aşa-i neam şi urbe…
Dorinţa nu mai este un tot cu individul ea devine un vis de neîmplint, nu prin ceea ce este, ci prin impotenţa celui ce îl poartă.

Motivaţia este o trăire de a acţiona. Este împletirea reală şi abstractă dintre gânduri şi sentimente, ele fiind temelia determinării de a face.
Nu e raţiunea că eşti altfel, ci e convingerea că poţi altfel.

Mulţi confundă înspiraţia cu motivaţia. Şi se îneacă la malul începutului. Fie din lipsă de voinţă, fie din lipsă de talent, fie din lipsă „sânge în instalaţie”.
Sau, folosesc inspiraţia fără de vâltoare fără să vadă/înţeleagă că o clipă de inspiraţie nu mai înseamnă aproape nimic odată ce e pierdută motivaţia. Ia forma imitaţiei, plagierii, copiei, lupului care-şi schimbă părul dar ba năravul.

Pentru că motivaţia este dorinţă&pasiune&dăruire.
Patima cea încrâncenată care dă roade. Cea care schimbă ADN-ul omului şi mişcă planurile Universului. Cea care face Calea şi care te face să atingi obiectivul.
Cea care te Arde şi te Seacă până la izbândă.

Centrii Universului

de

…cei dintre noi.

Da, sunt destui.

Sunt cei pe care nimic nu-i ajunge. Ei nu rezolvă o problemă, nu au o soluţie de moment, ci au soluţia perfectă indiferent de repercusiuni. Nu contează dezastrul de după, contradicţiile soluţiei, oportunismul soluţiei şi da, chiar măgăria soluţiei. Odată aduşi în faţa grozăviilor sunt în stare să le demonteze cu minimul de argumente, să le minimalizeze efectele dezastroase în ochii celorlalţi, vocalizând dramatic şi agresiv să translateze propria vinovăţie a necuprinsului întregului context către cei care trebuie să se descurce în hâţişul produs. Pentru că, în capul lor, aplicanţii sunt vinovaţi de incapabilitatea de a urma un drum deschis de ei, Centrii Universului.
Cel cu ciulini ce dă în râpă.

Tot din această categorie sunt cei care nu-şi cunosc şi implicit, nu-şi recunosc limitele. Cu urechile larg deschise numai când laudele le zgârie scăriţa interioară şi le umflă orgoliul. Odată ce vanitatea şi-a făcut casă şi masă la ei în suflet, uşa lor nu se mai deschide decât celor cu limba lungă şi mieroasă. Pe care îi dispreţuieşte sincer, îi critică şi îi desconsideră cu toată ura de care sunt capabili, la fel cum fac şi cu toţi ceilalţi. De fapt, Ei sunt totul şi prin nemărginata lor mărinimie, ceilalţi doar sateliţii lor.
Ascunşi sub falsa modestie, ţanţoşi precum cocoşii ce stârnesc praful uliţii, mânaţi de aspiraţii cât se poate de himerice, fac ca orice aducere cu picioarele pe pământul realităţii să aibă parte de-o replică, care sub cuvinte binevoitoare, colcăie râca, resentimentul şi jignirea.

Şi nu în ultimul rând, Centrii Universului care nu fac niciodată ceva prost, ceva rău, ceva greşit. Nu e vina lor nici dacă sunt prinşi cu „raţa-n gură” şi aia e jumulită. Cineva le-a jumulit-o şi le-a pus-o lor pe bolta palatină. Neînvăţaţi când sunt mici că lucrurile nu „se sparg”, nu „se strică”. Că „cineva-ul” există şi se numeşte: eu.
Lipsiţi de orice formă de asumare a responsabilităţii, de orice urmă de conştiinţă, de orice valoare morală dau vina pe toţi şi pe toate, aşa cum se ştie, viaţa e greu şi lumea e rea.

Centrii Universului pietrele neşlefuite şi cu vârfuri ascuţite ce se se rostogolesc printre şi pe noi.

Ană,

de

…Natura se revarsă
Mugurul a-nfrunzit
E vremea de iubit.
Ană, Natura se revarsă
E Primăvară Acasă.

Nimic nu se compară cu momentele astea. Niciun verde nu e mai viu decât este acum. 🙂

O mână spală pe alta

de

…şi amândouă te „fak” de nu te vezi.

Din ciclul „eu nu sunt aşa„.

Cam aşa se definesc zilele noastre. Şi ce-a fost odată nimic nu se (mai)aseamănă. Când o mână spăla pe alta şi amândouă obrazul.
Mă uit în jurul meu. Nu, nu la televizor, nu e nevoie, se întâmplă în real, lângă mine, cu oameni cunoscuţi. Disperarea pune gherele reci pe caractere. Dacă n-au fost decât himere, atunci se înfrăţesc cu disperarea şi nasc mizeria umană. Dacă sunt şi au fost vreodată, atunci disperarea îi frânge ca pe surcelele uscate. Toată lumea vrea să scape de tăvălugul care nu mai ţine cont de nimic. Totul tinde spre blocaj.

Dau ochii roată. Şi iarăşi am aceea stare ca şi cum aş urmări un film când cu încetinitorul, când într-un ritm alert. Privesc cum ştrengăria a fost înlocuită de şmecherie vulgară/păcătoasă/infracţională. Cu chip candid şi zâmbet cald, oamenii se fak unul pe altul. Pe rând, cu răbdare, se pândesc. Ce pare bunăvoinţă sau renunţare e doar calcul. Rece, cinic, mercantil. Pândind momentul propice, exploatând sensibilităţi sau vulnerabilităţi, ca nişte prădători aşteaptă victima.

Relaţiile umane, interumane s-au modificat drastic. Extremismul a pus amprenta pe noi. Totul sau nimic. Mort sau viu. Eu sau alţii(ceilalţi). Niciun sentiment nu mai este atât de profund cât să atenueze latura animalică, fiara din noi. Niciun an de civilizaţie, niciun act de cultura, niciun snop de reguli de orice fel câte au curs de-a lungul istoriei n-au reuşit să înăbuşe fiara care astăzi se înalţă, azi mai abitir ca ieri,  în noi.

Privesc un răsărit. E cald, fierbinte, portocaliu. Ar fi trebuit să-mi placă. Dar azi mi se pare oglinda celui de pe Pământ. Prea sângeriu.

Copyright: www.LuchianComsa.ro

Hai diri da

de

…hai diri da
Ce le mai place ţărâna!
Şi se mai scăldă în ea…

Îmi povestea acum câţiva ani buni, un prieten, despre altcineva. Era uimit, ca să nu spun consternat. Acest altcineva îşi petrecuse vreun an pe la Londra. Aproape ca la Non-stop. Că strânsese ca hamstărul bani cu care să se întoarcă în ţară. După anul ăla petrecut pe meleagurile pe care curge, ca şi Tamisa, slovele scrise şi vorbite ale lui William, fie el Shakespeare sau al II lea, ori ale Queen fie Mary, fie Elizabeth, ei bine, omul se întorsese neaoş. Neaoş cum plecase. Nicio vorbă saxonă nu se lipise de el. Pe lângă mirarea de cum s-a descurcat amar de timp, a venit mirarea cum de nu s-a împrietenit româna cu english spelling. Măcar aşa, de ochii Coanei Chiriţa, spre slava lui Caragiale:
Mai neim is Cucu. I laic Britani. Ieu mys dyn Caracal.

Nada. Absolut nimic. Şi dacă nici vorba nu s-a legat, nimic altceva nu l-a strâns de colţurile caracterului. Nici mentalitatea, nici amabilitatea şi evident că nici bunul simţ la braţ cu bunele reguli de convieţuire.
Că iubirea de moşie e un zid
Din care eşti făcut să nu rămâi gravid!

Cum de atunci trecură ani, poveştile au mai venit, le-am savurat şi le-am uitat. Nu şi pe cele de la Paris.
Unde s-ntâlnit cioara cu bâtlanul
Şi românul cu tot neamul.
Foaie verde ciuboţică
Mie-mi spune Ionică!

Că unde putea, dacă nu sub turnul Eiffel şi la uşa lui Sacré-Coeur? De la Gare du Nord unde se bătea o alba-neagra de nu înţelegeau francezii ce-i ăla fraier, pâna la aeroportul Orly, unde se descălţau haidamacii şi se deratiza, mai apoi, tot Île-de-France-ul.
(Fie vorba între noi, aştia din urmă cu şosetele împuţite erau cam adaptaţi zonei la ce mizerie mi-a fost să văd în tot Parisul- sigur că da, de la magrebiani şi de la puhoiul de turişti veniţi din toate colţurile lumii să vadă, pe bani buni, minunile şi artefactele furate de la alţii, nicidecum de la perucile ce ţineau în cuşcă păduchii, ori de scările pline cu rahat.)

Şi ca să închid bomboana la colivă, zic răspicat că nimic şi nimeni nu îi schimbă pe câte unii. Pot ei să umble neîncetat prin toată lumea, niciun obicei, regulă, act moral sau igienic nu îi perturbă decât în măsura coercitivă şi pe durata cât îi văd alţii. În spatele uşilor închise redevenim ei, doar lut modelat de apă. Şi se mândresc cu asta: Dă-i draq p-ăia, ce proşti, ce tâmpiţi!
Pitorescul grobian şi marcat (doar, şi pe vecie!)cu ştampila de ausländer-i.

Sau, cum povestea un amic plecat în Canada că i-a răspuns un canadian când i-a atras atenţia că au multe reguli absurde:
„- Se prea poate să fie aşa, dar atâta timp cât ele există şi sunt respectate de toţi, n-o să ajungem niciodată la haosul de la voi! „

În spiritul lui R. Stanca, zic şi eu:

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce se-ntâmplă azi cu naţia din glia strămoşească
Şi nici atunci nu-i sigur c-am putea să fim
Noi creanga lor de aur, ei frunza noastră prietenescă.