una historia …

…despre carti si oameni.

Omul, o carte……in mainile celor din jurul lui…

Am cumparat 4 carti. 2 pe care le-am cautat, 2 care s-au nimerit. La toate 4, insa, le-am citit prezentarea de pe ultima coperata. Din 4 una, e preferinta.

Citim. La un moment dat, mi se incurca randul cu gandul. Recitesc randul, alung gandul. Gandul nebun, imi alunga zglobiu, si foaia, si cartea. Ca mai apoi, sa ma trezesc ca intorc foaia. Spre inapoi. Sa recitesc…

Uneori intoarcem foaia nu pentru ca n-am inteles ci pentru a ne da ragaz ori ca gandul sa se aseze sa putem patrunde  sensuri ori ca sa facem pauza de repliere a ceva ce nu ne-a placut. Cumva, un soi de asteptare de atac la momentul potrivit. Alteori, lectura e apa curgatoare,  curge, lasand pietrele filozofale pe marginile foile. Nu descoperim aurul, nu ne daruie tineretea mintii. In altele, mintea patrunde randul, randul patrunde sufletul si amandoua zburda intr-o poveste a altcuiva care devine a noastra.

Ma opresc, fac o pauza, si las gandul sa se desfasoare.

In viata, ne purtam cu oamenii care ne inconjoara, ca si cu cartile. Cumparate de noi insine sau daruite. Ca si pe ele, pe unii ii alegem noi, altii ni sunt dati – partenerii de drum de orice fel, colegii, neamurile. Le citim coperta. Un prim impact. Cele daruite, s-ar putea nici sa le deschidem vreodata. O carte, un raft, pline de praf. Sunt si ele acolo, de conjunctura. Oameni- cunostiinte. Daca le mai stim numele…

Altele ne rezolva situatiile la un moment dat. De specialitate. Tehnice. Ce-om avea nevoie. Oameni de relatii. Sunt acolo in agenda de telefon si, in dreptul lor, o mica si prescurtata consemnare. Ca sa ne fie usor, data viitoare.

Cartile folositoare, baze pentru ieri si pentru mai departe, pe care, de atata citit, le rasucim copertile, le indoim paginile, le murdarim ori le desprindem din cotor foile, le subliniem randurile, uneori culorile tranziteaza paginile. Apelam la ele uneori(daca nu cel putin) zilnic. Mana e una cu cartea. Si cartea e mana cu drumul. Oamenii pe care ne bazam. Sunt acolo ori de cate ori e nevoie. Sunt acolo. Poate respectati, poate indispensabili. Carausi.

Ca si mine cu cartea mea preferata, ne „azvarlim” pe cea/cel care ne-a provocat/starnit, parte a creierului/parte a sufletului. Deschidem, citim.

Sunt carti „preferate” care pe parcurs, nu se dovedesc ce am crezut a fi. Uneori le lecturam pana la ultimul punct, alteori, le abandonam. Relatii pasagere.

Sunt carti pe care le citim, dupa cele preferate. Unele nu ne mai spun nimic, altele, alina dorul de lectura de dinainte. Pe care n-am uitat-o. Partenerii surogat.

Sunt carti pe care le citim dar in care nu credem. Povesti. Ne multumim sa extragem concluzii. Perceptii. Oameni exemple. Pro si contra.

Sunt carti care ne-au controversat. Respingere de idei, de fapte, de sentimente. Sau drumuri pe care nu cutezam sa gandim ca le-am putea parcurge. Parteneri sau oameni competitionali. Competitionali in relatia cu noi sau trezindu-ne spiritul competitional fata de noi.

Sunt carti pe care le savuram de la prima litera, pana la ultimul paragraf, carti pe care le dorim sa le mai citim inca o data. Si-o facem. Si iarasi, vrem sa le citim. De care avem grija, pe care le mangaim, le iubim, le pastram pe noptiera, cat mai aproape de noi, ca si in miez de noapte sa le stim aproape. Oameni parteneri. Oameni amintiri. Sunt carti care ne intra in suflet si raman acolo pentru totdeauna. Ca si oamenii. Orice am face, caci numai indiferenta si uitarea omoara si cartea si omul. Altfel, focul poate sa mistuie foaia dar nu si ideea si spiritul deja din noi. Omul poate sa moara fizic sau nu dar disparitia lui nu stinge grauntele de jar din noi.

Carti si oameni. Oameni si carti. Gandul se frange in semn de intrebare strangand foile imprastiate din jurul meu.

Eu…ce fel de carte sunt?…

dialog intim…

…intre oama si inginer…

Fara chef si cu entuziasmul spre ratare, imi trag o pereche de jeansi pe mine sa plec cu fii-mea in marea nebunie numita AFI. Pe care n-o (mai)suport. Cu must-ul in cap  fac eforturi disperate sa inving lenea. Un suierat ma scoate din lupta ancestrala. Am sperat ca sa fi provenit de la vecinu’, sa fi dat el drumul la pompa de presiune…N-a fost sa fie si sa se auda de peste gard. Atentia mi-a fost indreptata spre un calorifer. Calorifer care, pardoxal, facea spume la imbinarea dintre capac si corp.

Povestea in sine e clasica. Un amarat de por dintr-un tub cu spuma de par. Jet. Oprit fix la imbinarea aia care te inducea in eroare vizuala. Un fel de Dealul Negru de Romstal.

Ceea ce insa am sa povestesc e suma gandurilor, dialogul si batalia intre instinctul primar si inginerul din mine, din acele momente catastrofale pana sa prind irefutabila dovada de por si jet.

Capul meu. Personajele din capul meu.

Instinctul si Inginerul :

Ins(instinctul) : Vaaai, caloriferul face spuma! O sa crape!

Ing(inginerul) : Face pe draq! Esti tembela?! De unde draq sa faca un calorifer spuma?! Ce, e caine turbat?! E vreun tub ceva.

Ins: Ba, esti chior, tu nu vezi cum infloreste spuma de sub capac?! Uite, m-am uitat, nu se vede nimic de la vreun tub, ii zic contorsionata deasupra masutei ce se interpunea intre mine si calorifer.

Ing: Ma enervezi! In calorifer e apa si daca o-ti fi pus antigel! De unde spuma?! Care spuma?! N-o lua razna, antigelul nu face spuma! Intinde mana si vezi ce spuma e aia!

Ins: Nu intind, mi se pare acida! Nu pun mana pe ea! Apa? Aaaaaapa?! Doamne, parchetul, mobila de dormitor…, nu, pe hol e gresie…direct in sufragerie…parchet…mobila! Luate-ar draq de inginer…tu stai si gandesti insa la o adica, tu strangi apa sau io?! Mars din gandul meu ca deja ma vad cu carpele in mana, ligheanul alaturi si io in genunchi!

Ing: …Bine, fata…Da-i cu apocalipsa inainte…Acida…auzi la ea…parca nu vede ca nu se topeste  caloriferul sub spuma…Poafai, mai bine plec, ADN-ul e mai tare decat cartea…

Ins: Auzi, daca tot esti asa de destept…de unde draq se goleste instalatia, ha?!

Ing: Da” ce, m-am ocupat io vreodata?! Da-i telefon instalatorului sau lu’ barbatu-tu!

Pauza de conversatie intre personajele din capul meu. Opresc centrala. O scot si din priza. Telefon. Vorbe reale. Mainile harnice si brusc puternice muta toata mobila si altele din dreptul caloriferului. Masuta, cutii si pungi&pungute. Opresc din robineti si turul si returul. Ma apropii de zona crepusculara. Un miros…cunoscut intre sapun si sampon. Pun mana pe spuma, o duc la nas. Ma uit instantaneu la tubul de spuma, care, acum, fara presiune isi prelinge ultima spuma agale, pe el.

Ma uit rusinata in jur. Mai aveam sa mut si sifonierul…

Inginerul din mine e cu roatele in sus si rade cu lacrimi.

– Auzi la ea! Cica…face spuma caloriferul…si spuma e acida…si vine tsunami- ul peste ea! Si rade, si rade…si rade…

Al draqului inginer! ii zic in barba…Mai taci, mah, cu logica ta!…

oameni, oameni minunati…

… si dezumanizati…

Cu cinism, Napoleon spunea:

„Cimitirele sunt pline de oameni de neinlocuit”‘

Azi, cinismul  este mai dur.

Candva Aurelian Andrescu canta aceste versuri. De atunci, multa vreme si vremuri s-au scurs. Si, si mai multe s-au schimbat.

Oameni, oameni, semanati…
Cu iubire, câmpia din voi…
Oameni, oameni, minunati…
Treziti muntii, batrâni de ploi…
Oameni, oameni, învatati…
De la pasari, curajul în zbor…
Oameni, oameni, oameni, cautati…
Foc de soare, stralucitor.
Fir de aur, se înalta, catre soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu…
Oameni, oameni, semanati…
Cu iubire, cararile…
Oameni, voi oameni
Semanati cu iubire, câmpia din voi.
Ooo, oameni…Oameni. oameni…
Cautati… Foc de soare, stralucitor…
Fir de aur se înalta, catre Soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu…
Oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire… Cararile…
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Cautati, foc de soare, stralucitoor…
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire… Cararile…
Ooo, voi oameni, vooi oameni
Minunaaatï…

Azi, ziua mi-a inceput prost. Abia ajunsa aici, vestea decesului unui coleg, vesel, zglobiu, plin de viata si un bun profesionist, m-a intristat. Nu crezi, nu vrei sa crezi apoi…te gandesti cand l-ai vazut ultima oara. Vrei sa ti-l amintesti atunci si nu ca o imagine, cadru general. Constatarea vine ca un tavalug: Doamne, l-am vazut atunci…si n-am stiut c-o sa fie ultima data! Te gandesti la el, cu schimb de idei, cu ras, cu prezenta fizica.  Privesti roata, ii privesti pe toti, si ei pe tine si iar masura coplesitoare a efemerului te trezeste la realitatea lui azi, singura palpabila. Nu ma inspaimanta moartea e si ea la fel de naturala ca toate celelalte, un sfarsit stiut din ziua conceperii. Ce ramane, insa, in urma noastra, in ceea ce am crezut, in interactiunile pe care le-am creat, in relationarea celor 8-9 ore zilnice minime petrecute impreuna, in ceea ce ne-am macinat anii, visurile, ideile, creativitatea…e altceva. Valoarea intrinseca.

Vestea am aflat-o intr-un context. Abia revenita din socul momentului, fraza ce-a iesit din gura unui alt om m-a intristat si mai mult :

–  Vaaaai, ce ne facem acum?! Am ramas total descoperiti pe palierul lui…ducea multe dosare…

Il cunosc prea bine pe omul care a rostit aceste vorbe. Il stiu ca nu-i un pagan, nici un nesimtitor si nici o fiara din nascare.

Era de asteptat sa ajungem si aici. Dezumanizare si dezinteres. Cu naturalete. Ca o noua cale de supravietuire.

Intr-o lume nesigura, intr-o perpetua indoiala a zilei de maine, fara nicio motivatie alta decat painea cea de toate zilele, pe care s-o ne-o asiguram noua si familiilor noastre…dezinteresul s-a strecurat meschin. Sclavul nu e fericit(multumit) ca azi inca traieste si primeste un blid de mancare. Deprofesionalizarea a venit la pachet. Cu anexa in numiri haotice si politice. Dezumanizarea a luat forma responsabilitatii fata de sistemele stricte si necesare, pe care le tragem disperati de parul firelor pline de capuse sa le facem sa (mai)functioneze. Cat ele (inca) merg, noi supravietuim, noi ca persoane individuale si ca societate. Prea putini, am preluat din ce in ce mai mult. Nu numai ca suntem obositi fizic, stresul zilnic, sovaiala la toate nivelurile si pe toate palierele, perpetua agitatie zilnica impreuna cu viteza inumana in care ne este solicitata activitatea, ne omoara neuronii in toate noptile. Peste toate astea, in cadrul intim, relatiile au alta baza pe care se cladesc. Egoismul, individualismul imbracate in poleiala(verbala si nu faptica, declarativa dar inexistenta real) de apartenenta, aceasta nevoie ancestrala a omului ca fiinta sociala si sociabila. Un soi de cu-n picior in casa si altul gata de-a o lua pe alta carare. Mai frumoasa, mai luminoasa…mai banoasa.

Nu ne mai privim ca fiinte umane ci numai ca masini si/sau ca obstacole. Economic. In si Out cercului cel mai apropiat.

 Si, nimic, nimic n-a mai ramas din indemnul versurilor…