Autor Arhive: Ana

Atatia actori

de

…si-o singura paiata…

Tu râzi, paiaţă, şi toţi vor aplauda!
Preschimbă în glume spasmul şi plânsul,
În strâmbătura suspinul şi durerea…
Râzi, paiaţă, de iubirea ta înfrântă,
Râzi de durerea care iti invenineaza inima!
(Pagliacci, Ruggero Leoncavallo)
*

Scena vietii. Toti suntem actori. Jucam roluri diverse, in care natura umana si destinul, in diversitatea lor, ne scriu replicile. Dintre noi, cei platiti cu zile, prea putini isi asuma rolul paiatei. Si, si mai putini, cei carora le reuseste rolul si nu fac parte din sfera cabotinariei. Multi mascarici, paiate cu dar, mai rar. Si despre ele vreau sa spun cateva randuri.

O faţa care plange, stii(presupui) ca sufera. O faţa care rade, nu stii niciodata ce ascunde. Paiata, prin natura menirii ei, rade. Joaca un rol ingrat, repede uitat, ascunde. Cel mai bine, sub stratul de faina. Cel mai rau, sub stratul epidermei ei. Misiunea e sa aduca zambetul, rasul, destinderea, voia buna. In ciuda sine insasi. Paiata. Spumoasa, pozitiva, jucausa, cu verva, fantezie, caldura. Schimband, cu altruism, starile de suflet ale altora,  aproape niciodata si p-a ei. Ridi, Pagliaccio, ridi…

Imi plac paiatele. Ba chiar le iubesc, pentru incercarile lor desavarsite si pline de har de a ne aduce senin si relaxare. Iubesc oamenii care incearca sa-i faca pe altii sa rada, eliberandu-le tensiunile, mahnirile, frustrarile. Inveselesc. Pete vii de culoare in existentele noastre cenusii. In societatile noastre din ce in ce mai controversate, mai lipsite de sens,  mai alambicate si  mai stramte in libertate.

Atatia actori, o scena din ce in ce mai intunecoasa si prea putine paiate.

Mi-ar placea sa fiu Paiata de pe Scena Vietii. Lipsita de monotonia rolului, fara platitudinea replicilor, o suma de roluri , in care pot si aleg sa fiu orice. N-as da rolul asta pentru nicio alta grandoare ori stralucire a vreunui rol comun.

Verde

de

… de zi.

Cu muzicuta de drum, tam-tam-tam. Verde. Cam cat se poate dupa 3 zile de munca intensa, de trafic cu tot soiul de participanti, cu probleme pe care schematic mi le trasez, in cap, cu rezolvari atat cat imi sta in sta putinta. Deci, verde. Din cand in cand mainile muncite de pe volan striga la mine a nevoie de manechiura si eu le promit (si)ca azi le rezolv. Verde. Reusesc sa trec de toate intersectiile si situatiile limita. Tot verde. Reusesc sa ajung si la timp si inca cu buna dispozitie. Verde. Intru in incinta gospodariei. Albastra.

O mica intamplare, pe care am stat pret de cateva secunde spre minut, daca s-o bag in seama sau nu. Teoretic o balarie, practic un precedent nefavorabil. Si cum astfel de intamplari, mai ales cele in vazul lumii, nu sunt benefice, ba dimpotriva au permisivitatea tragerii de sireturi, cu tot timpul scurt avut la dispozitie, n-am stat pe ganduri. Doua telefoane, o cerere scurta si la obiect si, tot in vazul lumii, situatia s-a remediat sub patina revenirii la normalitate.

Nu mi-a iesit din cap ca si intamplare. Mica si meschina. Banala si oriunde. In esenta, o incercare. Daca tine, merge. Daca nu tine, macar am incercat. Cu care, teoretic sunt de acord. Pe care, practic o cred ca fiind limitata. De anumite concepte: proprietate, libertate, valori, putinta de orice fel.

Popular, aceste limite sunt date de expresia batranesca, simpla si sugestiva : Nu se cade, maica, nu se cade! Acolo unde nu exista instanta morala interioara, atunci macar una exterioara, prin gura celor de langa noi. Cine n-are batrani sa-si cumpere…ei, inca, mai stiu ce e acela bun simt si au putinta sa ne traga de maneca.

Pierdem timp. Si celule nervoase. Fie incercand unde nu e de incercat. Fie punand la punct ceea ce sare gardul. Inutil si distructiv.

Verde.

Spectacolul

de

… acel + pe care nu l-ai gandit…c-o sa fie.

Focul isi inalta limbile rosiatice-portocalii. Cioturi de lemn. La inceput, prea obisnuita cu focul gratarului, nu i-am dat atentie…apoi, minute in sir mi-a furat privirea. Un nod care arde altfel. Un spectacolul nesperat…

 

ab

 

 

 

 

 

 

 

 

cd

 

 

 

 

 

 

 

 

e

f

 

 

 

 

 

 

 

 

g

h

 

 

 

 

 

 

 

 

i

 

Despartirea

de

…balciul nostru cel de toate zilele…

Urasc balamucul. Detest poalele ridicate si vederea lenjeriei nu tocmai proaspat albita cu ACE.

Sunt mii de chestiuni in viata asta pe care o traim, care nu ne convin, care contravin ori gandurilor si dorintelor noastre intime ori principiilor noastre mai mult sau mai putin sanatoase. Un continuu razboi intern se distreaza in noi, topaind cat poate de tare, calcand pe sufletele noastre. Ratiunile alegerilor pe care le facem sunt cel mai adesea sub cerul innourat al compromisurilor. Pe care nu le uitam si nici nu (ni)le iertam. Razboiul asta, insa, se rezolva mai intai inauntrul nostru cantarind bine ce ne putem permite cu asumare si ce nu. Fata de noi insine. Abia apoi avem dreptul sa-l „tipam” in afara.

Nu sunt in masura sa dau sfaturi sau lectii asupra echilibrului intr-o relatie. Nu am si n-am avut niciodata diplomatia(sulfareala/viclenia) in galantarul ADN-ului. Si asta s-a vazut de-a lungul carierei mele umane. Ce mi-n gusa e si-n capusa. Si nu mi-a fost bine cu altii dar mi-a fost bine cu mine. De cele mai multe ori.
Discutiile sunt bune, lamuresc, rezolva sau nu. Scot la lumina pareri, senzatii, trairi, ganduri si umbrele unor aspecte ale celuilat la care nu ne-am gandit. De care, tot noi suntem cei care decidem sa tinem cont sau ba. Sa fim surzi sau nu.

Atunci cand inevitabilul si-a bagat coada si intregul trup, cand nici buricele degetelor nu mai striga „te (mai)vreau! „, cand nu mai nimic de sperat, cand ai incercat tot ce ti-a fost in putinta calcand chiar pe onoarea ta, cand saturatia si desconsiderarea sunt prezente in simturi, despartirea nu mai poate fi evitata. Cineva mi-a descris despartirea ca fiind aceea traire puternica pe care o ai cand simti ca, in ciuda tuturor riscurilor, alegi sa fi oriunde altundeva numai acolo, nu!

Am exersat acest sentiment de cateva ori. De fiecare data, contrar asteptarilor de regret sau remuscare, cu propria-mi constiinta impacata de straduintele mele pana la limita insuportabilului meu, despartirile mele s-au transformat in mosoarele care mi-au ridicat pietrele de moara de pe suflet si mi-au usurat existenta. Din acel moment, tot ce-a de fost spus s-a spus, tot ce-a de fost de facut s-a facut si-am tras zid de detasare.

Nu, nu sunt in stare sa glasuiesc despre relatii dar sunt As si Chinta Royala la despartiri si in exersarea neputintei cu o durere sfasietoare pe care demnitatea mea umana n-o lasa sa se transforme in impulsuri distructive si show mediatic indiferent la care scara.