…de gastrita
A venit durerea, acopera-mi stomacul cu ceva
C-o ranitidina sau poate mai bine cu o nos-pa..
Ma tem ca o sa-mi dai numai fiori
ca o sa-mi creasca aciditatea pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un pliu digestiv
si el, cu emotie, o sa ma doara la modul superlativ.
Si-atunci ma apropii de ceaiuri si zac
iau pilulele si le-nec in stomac.
Suier gastrita si o tratez si o prefac
intr-un mare fleac.
…manca-o-ar, mama!
Cum de dimineata am aflat o veste sau ma rog, vestea m-a aflat pe mine, dupa ceva discutii logice si din aproape-aproape, o anumita situatie a capatat forta lui Hopa Mitica, din cap in picioare se ridica.
Dupa, am ramas pe ganduri. Despre cum ne alegem reprezentantii. De orice fel. Ca despre alegerea lidarului sindical era vorba in veste.
Lumea…lumea judeca. Ancorata in trecut, impiedicata in prezent, cel mult este capabila sa previzioneze viitorul pe termen foarte scurt si nici p-ala de cele mai multe ori. In alegerea cuiva, in orice rang, functie, etc, ar trebui sa primeze niscai cerinte si asta daca sunt definite. Teorie, practica si calitati personale. Un amalgam dintre ele, o intaietate pe una dintre ele, in anumite cazuri. Avem candidati. Nimeni, insa, nu pune o banala intrebare : care-i interesul lui X?! Idealistii, eroii sunt doar in povesti. Nimeni nu mai moare pe baricade, degeaba sau gratis. Nimeni nu se (mai)arunca cu capul inainte fara ca sa aiba un scop personal sau de grup. E oare atat de greu de inteles, de crezut?! In cazul aflat de mine, cu duiosie exemplificat si argumentat, toti cei 4 adversari au cate cel putin un interes. 2 au interese de natura financiara. Salar mai mare si daca se poate, oase sa roada. Unul isi doreste asigurarea unui confort personal, un beneficiu de care altfel n-ar avea dreptul. Iar al 4-lea,.. isi doreste confruntarea si victorii pe alt palier decat cel profesional.
O alta intrebare pe care ar trebui pusa este : care dintre interesele lor ar putea sa vina in ajutorul interesului propriu, al restului? Hmmm…
Cum spuneam, lumea judeca dupa alte criterii. Si, cu atat mai putin, nimeni nu se gandeste la perspectiva pe termen lung. Netinandu-se cont de niciuna din cele insirate mai sus, reactia multimii este pur emotionala. Si tot emotional, cu furie, reactioneaza cand rezultatele nu se ridica nici la glezna asteptarilor. Un cerc vicios din care nu stiu cum naiba o sa mai iesim!
…retardului de concediu…
Sufar acut si nu ma doare substantial.
Repornirea unui motor…Deci, da. Pana s-o ia benzinica pîş-pîş pe conductuta, pana sa se invarta axul, supapa si sa joace pistonul…pana sa faca scanteia…poafai, rateu de pornire. Nu merge, nene, din prima si nici din a doua…ba chiar si in a treia zi , intrebi oripilat si disperat : bre, si azi bag cheia in contact?! Sunt dupa prima saptamana… cand tot incerc repornirea din prima. Canci!
In prima zi, documentele din fata ochilor mei, nu erau ale mele, nici ale serviciului meu, nici ale institutiei mele, ele erau ale Universului si Universul n-avea decat sa le rezolve si sa le semneze. Noroc cu un coleg vigilent care, printre ele, avea si el cererea lui de concediu. Ca de era dupa mine…aplica pentru marea-i iarna pentru toti!
In a doua zi, cheia de la masina n-a vrut nici de-a draq sa aprinda tigara. Ba chiar si scuturata, tot n-a vrut sa-i vina gazul cand apasam inchiderea centralizata. Cand s-o dau la cosul de gunoi, ursuletul din coada pe post de breloc m-a atentionat ca bricheta cu ursulet, n-am avut si nici n-o sa am!
In a treia zi, m-am certat cu calculatorul. Rau de tot! Cu toate ca telefonul meu mobil avea mini-usb-ul bagat in popou, cablul ducea in spatele calculatorului…acest dispozitiv IT enervant si necooperant refuza atroce colaborarea dintre el si telefon. Mai sa dau cu el de mocheta! Intr-un tarziu, misterul s-a risipit. Cablul ducea la priza…nicidecum in calculator. Si cum cu priza n-avea protocol calculatorul…nici eu nu vedeam poze. Lume rea!
In a patra zi, aproape l-am dat draq de servici si-am ajuns la 9 si ceva. Nu stiu de ce, insa Michael Jackson ar fi fost invidios pe mine realizand performanta mea de-a merge cu spatele. O zi din aceea cand, orice ai face si cum ai face, nimic nu se leaga, nimic nu se combina mai ales daca ai minte putina! Si-am avut cam cat sa trec si strada(printre altele) in sensul in care nu aveam nevoie.
Am asteptat weekend-ul cu speranta ca, in cele 4 zile, sindromul si-a facut numarul iar eu o sa intru in perioada de convalescenta. Cumva, ajunge benzinica aia si la cap…
Luni. Cum draq, mah, sa pleci la servici, in papuci de plaja?! Ha?!
…raportati…!
– Buna ziua! Sunt Secretarul de Stat Pixulescu! Directore Marinescu, cate ARP-uri ai, azi?
„Directore” sare in picioare, de parca Ministrul s-ar afla in fata lui, se scarpina in scafarlie, isi misca omuletul de cateva ori de sus in jos. Saliva nu i-a ajuns decat o data, restul miscarilor le face pe sec. Simte cum i se usca cerul guri, limba ii devine inflexibila si cum picuri de tranpiratie il trec. In tot acest timp, mintea febrila inoata printre intrebari : Ce draq, sunt alea ARP?! Dar cum sa-i zica Ministrului ca nu stie?! Cum sa-l intrebe?! Daca e ceva despre care ar fi trebuit sa stie, ca doar s-a intors de cateva zile, doar, din concediu. Si, daca Ministrul se intereseaza personal, atunci ARP-urile astea trebuie sa fie ceva foooarte important! Clar, il trece direct la incompetenti si management defectuos!
Nadusit, cu perspectiva destituirii in fata ochilor, isi drege vocea, isi stapaneste emotia si barbateste, raspunde:
– Sa traiti! Domnule Ministru, permiteti sa raportez: de dimineata am gasit doua in dana. Am informatii ca trebuie sa mai apara azi , inca 4.
– Sa ma tii la curent, ai inteles?!
– Am inteles! Sa traiti! si Ministrul inchide sec.
– Buna ziua, sunt Secretarul de Stat Pixulescu! Directore Trenulescu, cate ARP-uri ai, azi?
Nici Trenulescu nu s-a lasat mai prejos. Ar fi sarit din scaun direct in secretariat daca l-ar fi lasat firul scurt si rosu. Si cum nu l-a lasat, Trenulescu a facut o pirueta rapida si-o extensie de mana ca sa prinda telefonul ce tocmai se pregatea sa navaleasca pe parchetul laminat triplu stratificat de 8 cm. In pozitia asta de prim balerin, cu trunchiul aplecat, piciorul stang ridicat si bratele in tastatura telefonului, Trenulescu n-a mai apucat sa-si puna prea multe intrebari si-a raportat sec cu aceeasi formula generoasa si traditionala:
– Sa traiti! Domnule Ministru, permiteti sa raportez: de dimineata, nu era niciuna pe cocoasa in triaj. Uitati, acum imi spun subalternii, ca s-a anuntat ca azi ne vin 3.
– Sa ma tii la curent, ai inteles?!
De data asta, inainte ca Trenulescu sa mai raspunda ceva, Ministrul deja inchisese telefonul.
N-apuca Trenulescu sa se reechilibreze ca telefonul suna iar. Convins ca-i tot Ministrul, raspunde in pozitie de drepti:
– Am inteles! Sa traiti! dupa care asteapta, palid, raspunsul.
– Ce-i mah, Trenulescule, te-as sunat si pe tine?! se aude vocea tremuranda a lui Marinescu. Ce-s mah, alea ARP-uri?!
– Nu stiu, mah, da’ am raportat 3!
– Si io, 2 venite, si alte 4 care or sa apara.
Pauza.
– Auzi mah, Trenulescule, nu ziceai ca Matilda ta se intelege bine cu Viorica de la secretarit. Pune-o, mah, sa sune, ca precis aia stie!
Trenulescu, inchide, o cheama pe Matilda, secretara lui, si-i ordona sec:
– Hai, mai Matilda, fa-o pentru mine. Hai, ca vad io cum iti maresc salariul…
Matilda…cum sa nu faca ea pentru seful ei?! Cum?! Cum?!
O balmajeste pe Viorica vreo 15 minute, spre deznadejdea lui Trenulescu, despre aspiratorul ultimul ragnet, apoi despre soacra-sa si nu in ultimul rand despre Ilie care nu mai e cum era el in tinerete. Si ar fi continuat mult si bine daca ochii iesiti din orbite ale lui Trenulescu nu s-ar fi pocnit ca bilele in aer de disperare:
– Auzi, Viorico, ce draq sunt alea ARP-uri, fata?!
Hohote de ras, cascade, sughituri, vreo doua bubuituri,Viorica era sub biroul ministerial. Printre foile aruncate in aer, sub incidenta sughiturilor, Viorica raspunde:
– Ce sa fie, hîc, fata?! Aparate, hîc, de Ridicat Sula! Hîc! si rasul o apuca si mai abitir.
…si-un legan de cursa lunga.
Sambata noapte. Greieri. Picuri de ploaie. Mica sare arc direct la leagan. Isi ia scandurile in brate si tuscaie spre intrarea in casa.
– Ce faci, fata?! intreb nedumerita.
– Le duc in casa, le uda ploaia!
Sas. Mic. N-spe mii de perne, papuci de toate felurile, polite si policioare. Acum, intr-o noua prezentare. Varianta cu scanduri. Hmm…
– Ia fa tu cale intoarsa si ada-le aici!
– Nu, ca mi le uda ploaia, si imi pare ca vocea ii cam bate din picior ceea ce-mi face si mie sa-mi bata instantaneu nervii in hipotalamus.
– Daca-mi bagi si cariile alea in casa, ma jur ca le fac friptura in secunda 2!
Cum gratarul inca mai avea jaratec, se uita la mine si totul ii pare plauzibil. Da in extrema ailalta. Vrea sa le puna pe jos, sub masa.
– Nu acolo. Ca vine apa si tot ude ti le alegi!
Vine cu ele in brate ca mama cu copilul. Ma apuca duiosia.
– Uite, pune-le pe scaunul din fata mea.
Le pune. Cu grija. Ma umfla rasul, asa cum stau, le astept sa vorbeasca, sa ceara un pahar de bere, o maslina, o salata de vinete…ceva. Nu, tigari nu voiam sa le dau, nu ca sunt minore, insa nu mai aveam!
Le privim. Apoi, ma duc la leagan. Doua poze. Asa cum e el, nud.
*
Uta-Uta. Un milion de kilometri facuti in arc de cerc. A inconjurat de 3 ori Pamantul intre ora „3” si ora „9”, dus-intors. Bine, s-a mai intamplat de vreo doua ori sa fie numai dus, ca la intors au venit separat de s-a lasat cu vanatai, cucuie, s-odata cu fire la spital. Nu, leaganul n-a avut nimic.
Da, chiar cred ca ar avea ce sa ne spuna. De aproape 10 ani, n-a contat anotimpul. Mica s-a dat si continua sa se da in el. La cate stari d-ale ei a participat? La cate ganduri? Si, la cate cantece fredonate? In balansul lui, in cate „lumi” calatoresc?…