una historia …

…despre carti si oameni.

Omul, o carte……in mainile celor din jurul lui…

Am cumparat 4 carti. 2 pe care le-am cautat, 2 care s-au nimerit. La toate 4, insa, le-am citit prezentarea de pe ultima coperata. Din 4 una, e preferinta.

Citim. La un moment dat, mi se incurca randul cu gandul. Recitesc randul, alung gandul. Gandul nebun, imi alunga zglobiu, si foaia, si cartea. Ca mai apoi, sa ma trezesc ca intorc foaia. Spre inapoi. Sa recitesc…

Uneori intoarcem foaia nu pentru ca n-am inteles ci pentru a ne da ragaz ori ca gandul sa se aseze sa putem patrunde  sensuri ori ca sa facem pauza de repliere a ceva ce nu ne-a placut. Cumva, un soi de asteptare de atac la momentul potrivit. Alteori, lectura e apa curgatoare,  curge, lasand pietrele filozofale pe marginile foile. Nu descoperim aurul, nu ne daruie tineretea mintii. In altele, mintea patrunde randul, randul patrunde sufletul si amandoua zburda intr-o poveste a altcuiva care devine a noastra.

Ma opresc, fac o pauza, si las gandul sa se desfasoare.

In viata, ne purtam cu oamenii care ne inconjoara, ca si cu cartile. Cumparate de noi insine sau daruite. Ca si pe ele, pe unii ii alegem noi, altii ni sunt dati – partenerii de drum de orice fel, colegii, neamurile. Le citim coperta. Un prim impact. Cele daruite, s-ar putea nici sa le deschidem vreodata. O carte, un raft, pline de praf. Sunt si ele acolo, de conjunctura. Oameni- cunostiinte. Daca le mai stim numele…

Altele ne rezolva situatiile la un moment dat. De specialitate. Tehnice. Ce-om avea nevoie. Oameni de relatii. Sunt acolo in agenda de telefon si, in dreptul lor, o mica si prescurtata consemnare. Ca sa ne fie usor, data viitoare.

Cartile folositoare, baze pentru ieri si pentru mai departe, pe care, de atata citit, le rasucim copertile, le indoim paginile, le murdarim ori le desprindem din cotor foile, le subliniem randurile, uneori culorile tranziteaza paginile. Apelam la ele uneori(daca nu cel putin) zilnic. Mana e una cu cartea. Si cartea e mana cu drumul. Oamenii pe care ne bazam. Sunt acolo ori de cate ori e nevoie. Sunt acolo. Poate respectati, poate indispensabili. Carausi.

Ca si mine cu cartea mea preferata, ne „azvarlim” pe cea/cel care ne-a provocat/starnit, parte a creierului/parte a sufletului. Deschidem, citim.

Sunt carti „preferate” care pe parcurs, nu se dovedesc ce am crezut a fi. Uneori le lecturam pana la ultimul punct, alteori, le abandonam. Relatii pasagere.

Sunt carti pe care le citim, dupa cele preferate. Unele nu ne mai spun nimic, altele, alina dorul de lectura de dinainte. Pe care n-am uitat-o. Partenerii surogat.

Sunt carti pe care le citim dar in care nu credem. Povesti. Ne multumim sa extragem concluzii. Perceptii. Oameni exemple. Pro si contra.

Sunt carti care ne-au controversat. Respingere de idei, de fapte, de sentimente. Sau drumuri pe care nu cutezam sa gandim ca le-am putea parcurge. Parteneri sau oameni competitionali. Competitionali in relatia cu noi sau trezindu-ne spiritul competitional fata de noi.

Sunt carti pe care le savuram de la prima litera, pana la ultimul paragraf, carti pe care le dorim sa le mai citim inca o data. Si-o facem. Si iarasi, vrem sa le citim. De care avem grija, pe care le mangaim, le iubim, le pastram pe noptiera, cat mai aproape de noi, ca si in miez de noapte sa le stim aproape. Oameni parteneri. Oameni amintiri. Sunt carti care ne intra in suflet si raman acolo pentru totdeauna. Ca si oamenii. Orice am face, caci numai indiferenta si uitarea omoara si cartea si omul. Altfel, focul poate sa mistuie foaia dar nu si ideea si spiritul deja din noi. Omul poate sa moara fizic sau nu dar disparitia lui nu stinge grauntele de jar din noi.

Carti si oameni. Oameni si carti. Gandul se frange in semn de intrebare strangand foile imprastiate din jurul meu.

Eu…ce fel de carte sunt?…

oameni, oameni minunati…

… si dezumanizati…

Cu cinism, Napoleon spunea:

„Cimitirele sunt pline de oameni de neinlocuit”‘

Azi, cinismul  este mai dur.

Candva Aurelian Andrescu canta aceste versuri. De atunci, multa vreme si vremuri s-au scurs. Si, si mai multe s-au schimbat.

Oameni, oameni, semanati…
Cu iubire, câmpia din voi…
Oameni, oameni, minunati…
Treziti muntii, batrâni de ploi…
Oameni, oameni, învatati…
De la pasari, curajul în zbor…
Oameni, oameni, oameni, cautati…
Foc de soare, stralucitor.
Fir de aur, se înalta, catre soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu…
Oameni, oameni, semanati…
Cu iubire, cararile…
Oameni, voi oameni
Semanati cu iubire, câmpia din voi.
Ooo, oameni…Oameni. oameni…
Cautati… Foc de soare, stralucitor…
Fir de aur se înalta, catre Soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu…
Oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire… Cararile…
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Cautati, foc de soare, stralucitoor…
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire… Cararile…
Ooo, voi oameni, vooi oameni
Minunaaatï…

Azi, ziua mi-a inceput prost. Abia ajunsa aici, vestea decesului unui coleg, vesel, zglobiu, plin de viata si un bun profesionist, m-a intristat. Nu crezi, nu vrei sa crezi apoi…te gandesti cand l-ai vazut ultima oara. Vrei sa ti-l amintesti atunci si nu ca o imagine, cadru general. Constatarea vine ca un tavalug: Doamne, l-am vazut atunci…si n-am stiut c-o sa fie ultima data! Te gandesti la el, cu schimb de idei, cu ras, cu prezenta fizica.  Privesti roata, ii privesti pe toti, si ei pe tine si iar masura coplesitoare a efemerului te trezeste la realitatea lui azi, singura palpabila. Nu ma inspaimanta moartea e si ea la fel de naturala ca toate celelalte, un sfarsit stiut din ziua conceperii. Ce ramane, insa, in urma noastra, in ceea ce am crezut, in interactiunile pe care le-am creat, in relationarea celor 8-9 ore zilnice minime petrecute impreuna, in ceea ce ne-am macinat anii, visurile, ideile, creativitatea…e altceva. Valoarea intrinseca.

Vestea am aflat-o intr-un context. Abia revenita din socul momentului, fraza ce-a iesit din gura unui alt om m-a intristat si mai mult :

–  Vaaaai, ce ne facem acum?! Am ramas total descoperiti pe palierul lui…ducea multe dosare…

Il cunosc prea bine pe omul care a rostit aceste vorbe. Il stiu ca nu-i un pagan, nici un nesimtitor si nici o fiara din nascare.

Era de asteptat sa ajungem si aici. Dezumanizare si dezinteres. Cu naturalete. Ca o noua cale de supravietuire.

Intr-o lume nesigura, intr-o perpetua indoiala a zilei de maine, fara nicio motivatie alta decat painea cea de toate zilele, pe care s-o ne-o asiguram noua si familiilor noastre…dezinteresul s-a strecurat meschin. Sclavul nu e fericit(multumit) ca azi inca traieste si primeste un blid de mancare. Deprofesionalizarea a venit la pachet. Cu anexa in numiri haotice si politice. Dezumanizarea a luat forma responsabilitatii fata de sistemele stricte si necesare, pe care le tragem disperati de parul firelor pline de capuse sa le facem sa (mai)functioneze. Cat ele (inca) merg, noi supravietuim, noi ca persoane individuale si ca societate. Prea putini, am preluat din ce in ce mai mult. Nu numai ca suntem obositi fizic, stresul zilnic, sovaiala la toate nivelurile si pe toate palierele, perpetua agitatie zilnica impreuna cu viteza inumana in care ne este solicitata activitatea, ne omoara neuronii in toate noptile. Peste toate astea, in cadrul intim, relatiile au alta baza pe care se cladesc. Egoismul, individualismul imbracate in poleiala(verbala si nu faptica, declarativa dar inexistenta real) de apartenenta, aceasta nevoie ancestrala a omului ca fiinta sociala si sociabila. Un soi de cu-n picior in casa si altul gata de-a o lua pe alta carare. Mai frumoasa, mai luminoasa…mai banoasa.

Nu ne mai privim ca fiinte umane ci numai ca masini si/sau ca obstacole. Economic. In si Out cercului cel mai apropiat.

 Si, nimic, nimic n-a mai ramas din indemnul versurilor…

cand karma iti bate la usa…

…dar nu te gaseste acasa…

Zile astea am tot pus cap la cap. „Intamplator” nu exista. Sub nicio forma. O cauza undeva exista. De conjunctura, de fiinta, de manevre, de datorie. Oricand o cauza, posibila si absolut aleatoare mintii limitate si omenesti, exista. Nu e non sens e doar o constatare ca ne gandim ca gandim..uitand ca nu stim totul si, si mai rau, ca nu cunoastem totul. Scenariile pe care le facem sunt probabile, posibile, insa factorul „‘necunoscut/nestiut”  intervine atunci, tocmai atunci cand gradul nostru de certitudine este major.

Rasfoind, mai devreme sau mai tarziu, cand datele pe care nu le-am avut initial incep sa curga rau sau punct, ni se dezvaluie o cauza. Una dintre ele. De cele mai multe ori dam din umeri si spunem „asa a fost sa fie”. Dar nu prea e asa.

Le generam noi sau ne sunt generate. Prezenta noastra in conjunctura este dovada unei chemari sau a unei alegeri anterioare.

Unul din exemplele cele mai bune este in acest articol.

Coplesitoare concluzia mai ales ca o stiam. Da, cel mai mare rau pe care ni-l putem face este sa ajungem la conflict extern pe care sa-l inghitim din compromis. El se transforma in conflict intern, neimpacare care generator de doua stari : tristete si sau fara efecte de tip somatizare concrete si constientizate. Eu asta am descoperit analizand ceea ce s-a intamplat cu mine acum multi ani. Am fost de parere, de atunci, ca tristetea acuta, nu depresia, tristetea- aceea stare de dezamagire nu fata de ceea ce ti-ai dorit versus ceea ce ai, ci dezamagirea provenita din constientizarea ca omul se naste frumos si ajunge urat,  este cea mai mare generatoare de boli de tip cancer. Niciodata n-am crezut in teoria nocivitatii fumatului, mancarii etc.
Restul e asa cum spune.
Ceea ce nu spune este ca rezolvarea conflictelor initiale nu este intotdeauna uman posibila. Undeva se impleteste instinctul de conservare- supravietuire- cu caracterul uman in doza lui de lasitate. Adica tinem de o situatie/conjuctura fie pentru ca respectam prea mult normele impuse, fie ca situatia in care ne gasim, credem noi, ne da siguranta zilei de maine. Ceea ce, intr-un tarziu, realizam insa, karma ne-a batut la usa dar noi n-am fost acasa.  Adica „care, maine? ” Cred cu tarie ca vorba „a murit de inima rea” e al naibii de reala. Si murim fizic dar cel mai adesea suntem doar niste „‘morti vii”‘.

Extrapoland nitel, daca tristetea duce la rau, la raul nostru, ma gandesc la extrema cealalta si nu pot sa nu ma intreb care este acel element/stare care duce la binele nostru. Primul cuvant -concept- care mi-a venit in cap a fost implinirea. In toate formele ei.

Implinirea pshica, cu a face si a fi recunoscut ceea ce ne place sa facem/ ceea ce ne dorim sa facem. A face ce-ti place este sinonim cu destinul fiecaruia iar acesta, cu increderea in sine. Cu joaca. Iar joaca nu cunoaste impunere, nu stie esecul. Doar participarea in bucurie.

Implinirea spirituala, cu laturile ei de credinta si de intelect. Speranta si dezvoltare. Recunostiinta si bucuria de a fi.

Implinirea sentimentala, cu latura ei de a iubi si mai ales de a ne simti iubiti, doriti, de a fi indispensabili cuiva care conteaza pentru noi. A impartasi, a apartine. Utilitate, comunicare si simbioza. Bucuria de a fi jumatate din intregul celuilat. Bucuria de a te regasi intreg prin jumatatea primita de la celalalt.

Implinirea fizica, cu latura ei erotica. A ceea ce esti, nu-ti este rusine, prin si cu prezenta celuilalt.

Trasa linia finala a rationamentului meu empiric, am pus titlul pe care l-am dat acestor ganduri. Pentru ca, privind peste umar si/sau roata,  karma ne bate, la toti, la usa. Dar nu intotdeauna ne si gaseste acasa.

diferenta dintre miraj…

…si realitate.

Acum, poate, 4-5 luni, urmarind un film istoric bine ancorat in realitatea ce-a fost, un personaj intr-o mare de iubire, spre finalul marturisirilor sintamintelor lui cele mai curate, apoteotic, ii promite celei pe care tocmai o ceruse de sotie:
„‘- O sa te iubesc toata viata si iti promit ca numai adevarul sa stea intre noi! „

Pana la aceasta declaratie, multele alte declaratii de dragoste poetica, ca pe orice femeie, m-am induiosat pana la lacrimi.

In camera in care vizionam filmul s-au produs discutii aprinse avand ca baza aceasta sintagma „numai adevarul sa stea intre noi”‘. Ca si filozofie, ca si nazuinta, ca si esenta, oglinzi limpezi ale sufletelor, era foarte frumos. Idealul.
Dar oare, asa sa fie? Putem sa spunem adevarul si numai adevarul oricand si al fiecarui gand? Al fiecarei tresariri sau al fiecarei scantei? Putem spune orice fara sa ramana urma, fara sa ranim? Acceptam adevarurile, mai ales cele care nu ne convin si nu vrem sa le stim, spuse de cel de langa noi, cu seninatate? De fapt, le acceptam de la oricine altcineva?! Adevarul…nu poate fi spus cateodata, nicicand, fara ca el sa nu se transforme in pura rautate sau in sarpele discordiei.
Adevarul e ca mintim frumos, poetic, tandru, halucinant, cu patima, cu pasiune, cu patos, cu daruire, in cuvinte poleite si grele precum plumbul pe sicrie. Mintim ca sa aducem zambete, mintim pervers, mintim din frica de ridicol, mintim din interes, din ratiune, din inima, mintim din toate motivele pamantului inclusiv si mai ales, mintim din iubire. S-o avem, s-o pastram, s-o traim. De la primul zambet al soarelui pana la ultima geana a noptii mintim ca ne simtim bine sau ca sa-i facem pe altii sa se simta bine, ca asa vrem sau dintr-un imaginar „trebuie” existential de supravietuire. Ne impacam cu minciuna, ne facem una cu ea. Iar gandurile ne zboara…departe, din ce in ce mai departe. In toate sensurile si spre toate destinatiile, ca intr-o zi, cu manie, sa constatam ca ne-am ratacit din vina tuturor dar nu a noastra.
Adevarul e ca agream cuvintele mai mult decat faptele in sine. Cu ele, faptele, facem compromisuri. Pe ele, faptele, le acceptam cu stoicism fie cu „Mi se pare” fie cu „Trece”. Cu strangere de inima pe care o ignoram voit, izgonim efectul dar niciodata cauzele. Da, stiu, ar trebui sa fie invers dar nu e. Dar asa ne place. Prea labili, prea duplicitari, prea dornici sa apucam de coada fericirea.

Am trait, traiesc si probabil ca si maine e o alta zi. Declaratia mi-a sters brusc lacrimile care-mi susurau de bucuria implinirii unei iubiri istorice, arc peste timp pentru „noi”. Pentru ca stiu ca nu exista asa ceva din lipsa de timp, prea grabiti sa facem non-alegeri. Promisiunea imposibilului, ea insasi prima minciuna. In fiecare zi, noi insine, suntem altfel, ne schimbam si nu incremenim intr-o fereastra temporara.

Am stiut ca-i inceputul sfarsitului. Am asteptat. Sa vad continuarea. De fapt, finalul relatie. Care a si fost dupa multe episoade. Brusc si cu taiere de cap, conform obiceiului local si al vremurilor.
Tocmai datorita „adevarului’ care statea intre ei”‘. Si care avea ochii verzi si parul cascada…