Ceva nou, ceva vechi

de

…ceva albastru, ceva de împrumut.

Sau cum ar zice englezul, mai pe lung, clar şi larg:
„Something old, something new, something borrowed, something blue, and a silver sixpence in her shoe”
Ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru şi, mai rar, o moneda de argint în pantof.

Şi dacă pentru în Anglia acestea sunt tradiţii încă din epoca Victoriană, pentru epoca noastră, în cu totul alt segment- pe principiul „unde dai şi unde crapă!”, începe să fie un obicei.

Un amic spunea zilele trecute că azi ceea ce ucide educaţia este creativitatea. Ceea ce nu e deloc departe de adevăr.
Pentru că de ceva vreme tot răsfoiesc diverse, am observat că de fapt nu creativitatea în sine este problema ci faptul că din ce în ce mai mulţi nu cunosc limita dintre creativitate şi denaturare. Să continui povestea e una, să schimbi povestea cu tot cu sensul ei, e alta. Că doar şi lupii sunt mâncaţi de Scufiţele Roşii! Cele de pe tocuri!
Cel mai la îndemână exemplu este nebunia reclamelor tivi care modifică poveştile până ce praful şi pulberea se va aşterne peste cele autentice. Mimeticii au dus-o şi mai departe.

Se căsătoreşte roaba ta Cartea cu robul tău Publicul.

Şi aşa am ajuns la segmentul în care cu ” ceva nou, ceva vechi şi ceva de împrumut” se scrie o carte, după următoarea reţetă:

Ceva vechi:

Ceva ceea ce ai scris/spus deja. Al tău sau al altuia. Oriunde, fiindcă la multitudinea de posibilităţi din ziua de azi, nu e deloc greu. Lumea virtuală cu toate laturile ei- blog, tweeter, reţele de socializare- este la îndemâna aproape oricui. Totul e ai WI-fi şi să fii cât mai vizibil. Şi dacă tot le-a plăcut celor care te-au like-uit, atunci merită din plin să fie şi pe bani, adică într-o carte. Este emblematic să te autocitezi, şi dacă tu nu te admiri, atunci cine?!
De 100 de ori acelaşi lucru, cu atât mai bine. Până pricepe toată lumea, desigur, până acolo în spate în fund la taxatoare, care aplaudă dar se vede că nu şi pricepe.

Un banc spus ieri de prietena mea Magda este edificator:
„De câţi narcisişti e nevoie să schimbi un bec? De unul singur, că Pământul şi întreaga Galaxie se învârte în jurul lui!”

Ceva nou

La capitolul ăsta nu trebuie să te străduieşti prea mult. Ceva nou mereu o să fie coperta. Cineva tot face o poză, un desen, o pictură. Are balta peşte. Şi drepturi de autor.

Ceva împrumutat

Când ai atâtea surse de inspiraţie, altele decât cele clasice şi de acum învechitele: luna, soarele, răsăritul şi apusul, dragostea şi trăirea, ei bine, îţi este la îndemână să graseiezi pe orice subiect. Nu contează dacă i se vede coada „r-ului” ieşind dintr-un proverb, banc sau o caricatură Matty, principalul e să fii „creativ”. Poanta finală e bună, are succesul garantat şi se potriveşte la orice inepţie. Proprie sau auxiliară.
Faţă de tradiţia Victoriană care spune că trebuie înapoiat obiectul împrumutat, în cazul cărţilor, odată ieşite de sub tipar, poartă în el „împrumutul” înclusiv la plătitor care e lovit de râvnă să recitească ceea ce ori ştia deja, ori jinduia după oarece plagiări.

Ceva albastru

Ceva albastră devine situaţia, încet, încet şi sigur. Poartă zâmbetul fericirii şi chipul aroganţei a apei de ploaie.

O moneda de argint in pantof

Ca în realitate, acest obicei a început să dispară. Sixpence a devenit un fel de doibani. Că era incomod pentru mireasă, spune una lume, eu cred, însă, că bunăstarea nu se construieşte în pantof. Poate să fie el şi de cleştar când ai asemenea apucături, n-ai cum să calci cu prestanţa unui autor de operă literară ci doar ce înalţi praful uliţei ca şi pintenii cocoşului. Ăla care oricum a ajuns în oală.
Oala gospodinei.

Ps. Să mă apuc să scriu o carte, două, nouă? 😀

Zâmbetul

de

…nefericirii.

Da, există. L-am descoperit întâmplător pe vremea când n-aveam toţi dinţii în gură şi uitasem să zâmbesc, cum să zâmbesc. De fapt, mai întâi m-am ferit, apoi, în timp, n-am mai ştiut ce e acela zâmbet. Oricum nu sunt fotogenică şi mai mereu m-am ferit de cadre largi ale sprâncenelor iar despre vederea la gingie, nici nu se punea problema. Zâmbetul meu devenise ca un muşchi neutilizat, adică fleasc.

Aşa că, pe furiş, studiam problema. Cum să zâmbeşti în largeţea gurii şi nu doar mijind buzele şi râzând cu ochii. Pe partea cealaltă, zâmbetul, pentru mine, acolo în conştiinţa mea, reprezenta ceva natural, spontan, fără mari eforturi. Dar uitând sau mai bine zis sub incidenţa amintirilor cu lipsuri, au început frustrările: dacă zâmbesc prea mult, dacă deschid gura prea tare, dacă nu-mi vine bine, dacă am ceva pe dinţi când erau dinţi, dacă e prea nu ştiu cum, dacă şi dacă şi dacă…

O întâmplare mi-a rămas în minte iar revelaţia ei avea să se arate mulţi ani după. O stradă. Un cuplu şi încă o persoană. Cuplul în plină dispută vocalizată cât se poate de puternic. Atât cât toată strada să audă subiectul. N-am să le uit chipurile încrâncenate şi nici cuvintele şuierate care te plesneau fie prin duritatea lor, fie prin acuzele aduse, fie prin „coloratura” lor. Eram aproape de ei, când însoţitoarea cu o prezenţă de spirit remarcabilă, le-a cerut să zâmbească fiindcă doreşte să le facă o fotografie cu telefonul.

Miraculos! Orice încrâncenare s-a pierdut în cenuşiul străzii, s-au întors cu feţele spre obiectiv şi au zâmbit. Ca Luna plină pe cerul verii, ca nufării deschişi pe ape. Ca cea mai fericită pereche din lume.

Zâmbetul ăla nu l-am uitat niciodată. Pentru mine a fost o amestecătură între o mică invidie şi o mare nedumerire. Invidie, pentru că vroiam să pot zâmbi aşa frumos cum o făcuseră ei, nedumerire, faţă de transformarea lor aproape ireală.

De atunci, am tot căutat să văd zâmbetele asemănătoare. Să înţeleg, pe lângă mecanica facială uitată, mecanismul automat al transformării cauză a nedumeririi mele.

Şi aşa, l-am descoperit. Pe el. Exact acela pe care l-am văzut la cuplul de pe stradă. Care e universal. Care nu depinde de o anumită persoană ci de o stare. Starea contrară sensului lui.

Say-Cheese-logo-300px

Zâmbetul nefericirii. Care are două componente: aceeaşi mimică şi e repetabil cu orice ocazie. Nimic în plus, nimic în minus. Doar el, acel zâmbet rădăcină comună cu rictusul dar elevat, sofisticat, prelucrat. Zâmbetul educat să ascundă. Zâmbetul pentru poză. Zâmbetul care dă bine.
Şi, orice urmă de invidie mi s-a risipit din vene. Ceea ce nu pot spune despre nedumerire. Pe care nu mi-am putut-o dumirii.

Între timp, am (re)învăţat să zâmbesc. Când e cazul. Cu acel zâmbetul larg şi spontan convergent trăirii.
Din interior spre exterior.

Întrebare în prag

de

… de Paşti.

Mai dăunăzi am avut treabă cu piramida lui Maslow. Îmi trebuia, ca să nu bat câmpiile şi văile din amintirile mele, ca să-mi susţin o teorie. Intrând în tenebrele fiecărui palier, privind evoluţia piramidală clar dată de Maslow, am început să gândesc prin prisma realităţilor nefilozofice şi ideale, teoretice şi abstracte.

800px-Maslow's_hierarchy_of_needs (1)

Când intervine trecerea de la un nivel la altul, când se împlinesc toate de pe un palier sau e valabil şi dacă sunt parţial îndeplinite?

Pentru că acum, în prag de Paşti, când ne facem cruce şi ne jurăm a bunătate peste timp, realizez că nu minţim, nu suntem ipocriţi în dorinţa noastră de mai bine ci efectiv nu îndeplinim condiţiile să ne fie mai bine, să fim altfel, mai mult, mai buni.

Ne-am amăgit că merge şi din bucăţi. Câteva (mai multe)din bază, câteva (ceva mai puţine)din următoarea, cu ce dă Domnul din a III-a, cu stima de sine cât casa cât să părem altceva decât suntem dar să fim în rândul lumii, sărim la ultimul nivel, cel din vârf, unde nu avem cum să fim suntem capabili ca din plăcere instinctivă să devenim din ce în ce mai buni, tocmai din conştientizarea rolului şi rostului nostru în lume.
În iluzia lui „merge şi aşa”.

Şi aşa, n-avem încotro, suntem şi mâine ce-am fost ieri. Poate chiar mai puţin. Că ne atrag vârfurile, ba aş spune, că suntem împinşi furtunos spre ele.

Paşte fericit în iubire, recunoaştere personală bine meritată dar cu smerenie faţă de El!

Pe linia subţire

de

…dintre libertate şi batjocură.

De ceva vreme, piticul bunului simţ îmi ţipă din toţi bojocii. Către mine.

Şi pe undeva, are şi dreptate. Nu pentru că s-a sărit gardul ci pentru că eu am sărit gardul libertăţii de exprimare şi am nimerit în tufa cu trandafiri de unde împart voios spinii batjocurii. Că, piticului meu nu-i pasă de ce fac alţii, atunci doar dă reprobabil din cap şi mă trage încetişor pe dreapta sau pe stânga, depinde unde îmi e mai aproape. Dar când în ograda proprie, i se întâmplă, atunci nu mă mai înţeleg cu el. Mă arată cu degetul, face din cap mustrător, ba, când vede că nu-l bag în seamă, îmi tulbură zilele şi nopţile cu amărăciunea lui strigată în multe chipuri.

N-am cum să-i explic mai mult decât simte, decât ştie, fiind parte integrantă din mine, că m-am plictisit. De fapt, m-am săturat să stau în rând cu alţii şi să tot aştept para mălăiaţă.
Şi totuşi, el îmi ignoră conştient partea mea de bun simţ raţional, cu partea lui de reguli ale bunului simţ al pudorii în exprimare sau de conţinut.
Îmi reproşează dramatic că spun ceea ce se tace josnic şi se strâmbă îngrozit la formulare.

Alarmat de ceea ce se întâmplă cu mine, mi-a explicat că există şi alte căi. Că dacă vreau să obţin ceva, atunci mierea în fiecare vorbă mai mult aduce. Că oamenii sunt buni şi receptivi la blândeţe. I-am dat ascultare o perioadă. Am sperat în natura umană care, însă, m-a aşezat pe un piedestal care nu-mi aparţine şi nu mă regăsesc în materialul lui. Nici din tagma de tolerată nu sunt şi nici ignoranta prezentului şi a perspectivei nu sunt. Am privit, în tot acest timp, lentoarea conştiinţelor, francheţea nesimţirii şi vanitatea îngâmfării. A nimicului şi/sau a vicleşugurilor.

Mi-am luat piticul de-o parte şi l-am poftit la vorbă.
N-a mers, piticule, n-a mers, fir-ar să fie! Şi nu-mi spune că nu m-am străduit destul! Natura umană lovită de viciu n-aude vorba dulce ce mult aduce…
Ce facem? Cum mergem mai departe? Apartenenţa pe mâna cui ne-o dăm? Celor care, din indolenţă împletită cu interese meschine, ne duc în hăul prăpastiei, sau celor care schimbă direcţia chiar cu ortodoxia verbală plecată d-acasă?
Şi dacă ştim amândoi că nu putem/nu admitem să participăm la degringoladă, că nu ne-am luat catrafusele şi n-avem de gând să schimbăm locul şi pajiştea, atunci, cum acţionăm? Ne aşezăm pe băncuţa inocenţei şi ne ţinem mulţumiţi de mânuţe că respectăm regulile decenţei în exprimare aşteptând bunul simţ, când nu există, să ne răspundă?! Sau ale lui „nu-i treaba mea”? Rămânem doar martorii ticăloşiilor sau nepăsării doar pentru că nu suntem participanţi direcţi la ele?
Ne vom ierta vreodată pentru că doar am privit?…

Tu, piticule, crezi că atunci, ai să taci fericit, ştiindu-mă?!

Suta de lei

de

…n-o da, că ţi-o iei!

Plec de servici. Cu capul mare cu altele pe care nu le-am lăsat la poarta fabricii. Înjur vreo doi din trafic, care călare, care pe jos. Mă reped, ca Zmeul Zmeilor şi la port şi la fapt, peste podul Basarab şi parchez direct în parterul Afi-ului(sâc că şi găsesc loc de parcare aproape de uşa de intrare în magazin!) .

Între timp mi se mai disipează din gânduri. Mă focusez pe a ajunge, la etaj, teafără şi fără să-mi scrântesc vreo gleznă că tot e sezonul, fie pe dalele lucioase, fie călcând prost pe treapta scării rulante, conform obiceiului personal. Cum n-am reuşit să fac nicio întindere musculară şi nici una orizontală, intru victorioasă în magazinul cu vopseluri. Alea, alea, alea, alea. Mă ia gura pe dinainte şi rostesc cuvântul magic: decolorare. Zdrag! 5 minute am vizualizat produse care mai de care. Că ăla face firul beton, că ălâlalt e mai domol, că unul e lin, că altul îţi face părul ciulin! În pauza dintre două respiraţii apuc şi-i spun suav, ca să nu fim golani : n-are fata bani! Se opreşte, trage aer în piept şi tragicul i se citeşte pe chip. Care tragic chip, după ce-mi eliberează bonul, are izul desconsiderării în formă uşoară.

Deschid portofelul, plătesc şi cu coada ochiului văd rătăcite(???? de unde, când, cum??), într-un ungher al pormoneului, două hârtii de 50. Ies din magazin, şi ca să fiu sigură, descind mai energic în portofel. De unde am banii ăia?! Pentru ce? Motorină am, facturi plătit, ţigări check. Bine, bine, dar ăştia pentru ce erau?
Deci, da! Am făcut economie şi ăştia au rămas şi nu mi-am dat seama! Mă umflă râsul de una singură prin Afi colindând!
(Nărozia asta ar produce spasme copiilor din premergător şi ar face ca să zboare berzele cu spatele! Io să fac economie?!??! Să rămână bani având în vedere ultimele cheltuieli apărute din senin de ne-a luat cu leşin?! Iar ultima parte a frazei e halucinantă! Cum poate să existe bani şi eu, femeia, să nu-mi dau seama?!?!?!)
laughing-smiley

Simt cum pe portofel îl apucă aşa o mâncărime în zona 50 x 2=100lei. Zâmbet larg, poftă de viaţă, locul potrivit. Întru în dreapta, intru în stânga şi-mi proptesc ochii pe vreo doo rochiţe şi-o pereche de pantofi. Le sucesc, le învârtesc, pe care s-o aleg, pe care de la inimă să mi-o dezleg. Las rochiţele, trec la pantofi. Rochie sau pantofi?! Că-s corai, că d-ăştia, Ano, n-ai!

Am pendulat vreo 10 minute când la alea doo umeraşe, când la raftul cu traşcaleţi. Logic, am plecat fără niciuna! De dragul sutei ăleia de lei, că prea era ultima şi parcă nu m-aş fi despărţit de ea, n-am luat nimic! Ştiam că nu poate fi ceva de durată, că doar am salvat-o de Afi, dar viaţa ei alături de portofelul meu din buzunarul de la piept, n-o să fie de lungă durată!

Relaxată, cu suta în buzunar salvată, plec spre casă. Ajung acasă. Şi-mi văd de ale mele. Recunosc, nu prea liniştită, parcă toate ale mele aveau aşa o irizaţie corai, de pantofi corai!
Pe când seara se îmbina cu noaptea, mă întreabă Manolu:
– Fată, ţi-ai cumpărat azi medicamentele? Că parcă zicei că nu mai ai…

…şi brusc, auzind întrebarea, mi-a dispărut şi ultimul ton de culoare din faţa ochilor!