Kusturica

de

…de pe strada mea, din curtea mea.

Ca să îmbin melodia cu filmul.

Ieri, vineri, într-o zi atipică, mi-am lăsat femeia care mă ajută cu călcatul, singură-singurea în casă. Din motivele ei de indisponibilitate sabatică, iar noi din indisponibilitate lucrativă. Frontul de lucru, adică masa de călcat, teancurile de materie primă şifonată, şi utilajele, adică fierul de călcat şi cana cu ţuţuroi plină cu apă, au fost pregătite de cu seară. Nu era nici prima oară şi, mai mult ca sigur, nici ultima oară.

Pe la 4, când voioasă ca o pisică stoarsă şi de ultima picătură m-am întors acasă, o găsesc pe femeie cu ochii cât cepele de umflaţi şi înroşiţi precum fierul la forjat.

– Azi era să mor, doamnă! m-a luat ea în primire, cred că mă aştepta în prag de când am parcat maşina.

M-am speriat. Fie c-a găsit soluţia de goange de grădină şi-a băut din ea, fie că i s-a „înfundat” rezistenţa la utilaj de i-a sucombat în timpul procesului de realizare a călcăturii.

Io trag aer în piept. Ea începe şi pişe ochii ca fântîna.

O iau de după umeri, o las să suspine de două ori şi, cu o oarecare nelinişte, nevăzând-o în halul ăsta de vreo 30 de ani, îî dau ghes să spună ce s-a întâmplat înainte ca să mor şi io de inimă.

– Doamnă! M-a sunat domnu′ inginer să iau un pachet de la poartă.

– Da, ştiu. Ne trebuia altă portiţă pentru pisic că asta care e s-a tot spart până s-a rupt uşiţa.
Şi cum ziceam aşa, scenariul hoţului care a şi intrat mi-a dat femeia cu roatele în sus a început să mi se contureze uşor. Cu ochii o cercetam de vânătăi, contuzii şi semne de veşminte rupte, cu gura o întrebam, mai ceva ca Mioriţa!

– Ai păţit ceva?! A intrat cineva peste tine?!

– Nuuuuuu, zice ea şi-o apucă şi mai tare bocitul!

Printre boceli înţeleg ceva cu „galben”.
Galben? Aur?! Când încep să mă gândesc la sandale şi pantofi simt că mă ia cu furnicături la inimă. Mi-au furat pantofii!!!! Aoleu! AOLEEEEU!

O scutur să se oprească niţel din bocit ca să înţeleg.

– Spune ce s-a întâmplat!!!

Trage aer în piept şi, făcând pauze lungi cât să mor io de infarct, începe:

– Când am deschis uşa pe la 10, să mă duc la poartă, nu mi-am dat seama, mă jur!, pe lângă mine, a fugit pisica galbenă!!! Am ieşit la poartă, m-am băgat pe sub maşini, m-au ajutat vecinii, n-am putut s-o prind! şi dă-i şi plânge şi mai abitir!
Noroc cu Mica când a venit pe la 12 … şi mai mult de atât n-a mai putut scoate din gură că iar s-a pus pe jelit.

Pisica galbenă? Pisica GALBEEEENĂ?!?!?!??!?!

În spatele ei, imperturbabilă, pe spate, lingându-şi o labă, pisica Galbenă, adică TT-ul, asista fără urmă cum c-ar fi vorba despre!
Şi mai în spate, Mica se stăpânea cu greu.
O las pe femeie să se potolească niţel, o liniştesc că pisica Galbenă, zisă şi Tommy, e acasă şi n-are nimic, că aşa e ea, pisică Galbenă şi pisicile Galbene ies afară şi vin singure înapoi…

După vreo juma de ceas, când lucrurile s-au mai potolit, când m-am retras să mă schimb de haine în dormitor şi-am putut să derulez mental scenele care s-au desfăşurat pe stradă cu vecini, maşini şi bine că n-a chemat poliţia şi pompierii, când am reuşit să mă stăpânesc şi eu din a nu plânge de râs, m-am întors în sufragerie, hala procesului de călcare.

Femeia călca. Pisica Galbenă aştepta sub masa de călcat, când o mânecă de cămaşă/tricou/bluză, când vreun şnur care să atârne peste masa de călcat şi pe care, ea, pisica Galbenă, se le tragă cu gheruţele ei spre buna ei dispoziţie…
Din când în când femeia se uita spre ea cu adevărată ostilitate şi îngâna:

– Fir-ai tu de pisică Galbenă, ce mi-ai făcut azi!

Nişte ţărani

de

…p-un peron.

După 3 ore şi de avion, ne înfiinţăm în trăgând agale geamantanele după noi, la vestitele cozi de maximă securitate fie ele la control documente, fie ele la control bagaje şi noi înşine. Ne uităm unul la altul şi ne gândim inginereşte, cu voce tare, că suntem în staul circa 1000 de călători. Că nici nu se putea să ne strângă mai bine grămadă. Facem şi noi cruce în cerul gurii şi sperăm să nu-i vină vreunuia vreo idee cu strigare.

Trecem după vreo oră şi ceva prin toate cele şi ne îndreptăm grăbiţi şi obosiţi spre următorul mijloc de transport. Adică tren. De mare viteză. Pentru mine prima experienţă cu vestitul TGV. Nu m-am mai dotat cu piatra-n gură aveam suficient bagaj de tras după mine. În plus, în nicio gară, nu bate aşa de tare vântul!

Ne luăm bilete şi conform cunoaşterii noastre asupra informaţiilor ce trebuie să le conţină una bucată carton numită bilet, ne uităm contrariaţi, şaşii şi în patru colţuri şi faţă şi verso să vedem de unde luăm trenul. Adică linia. Peronul. Nimic care să ne indice ceva în căutarea noastră. Şi fiindcă ne credeam prea deştepţi, şi fiindcă credeam că le ştim pe toate, şi fiindcă nu ne trecuse niciunuia prin cap să întrebăm şi, şi mai presus de toate, eram Pic şi Poc în limba franceză în variantă estică, colegul meu s-a gândit s-a panicat şi numai ce-l văd după ce trece pe sub cordonul opritor de drum.

Ca să nu mă las mai prejos, hop şi io după el! Ce-i drept, bolborosind despre zeii negheobiei şi câte ceva, mai personal, despre rudele colegului!

Coborâm scara rulantă. Peronul gol-goluţ! Singurii papagali, noi! Ca şi cum, pe lumea asta, numai Ţulea şi cu Mulea, adică noi, am mai fi mers cu trenul! Trag cu putere de valiză şi mă îndrept spre scara rulantă. De data asta, aia urcătoare. Când ajung în dreptul ei, întorc capul:

– Hai de aici, tu nu vezi că s-a umplut peronul de ţărani?!

Vine şi el. Şi ajungem iarăşi la nivelul superior de unde priveşti liniştit şi în siguranţă, vâjîiala TGV-urilor neopritoare în staţie.
Pe stânga, la cealaltă scară, vin agale 2 ceferişti de-ai lor şi 3 militari tot de-ai lor. Care deschid calea către peron şi controlează biletele. Ne îndreptăm şi noi agale ca şi cum nici nu ne grăbeam, nici p-acolo nu trecusem şi nici panica nu pusese stăpânire pe noi, şi ne arătăm la bilete. Cu coada ochiului, privind în josul scărilor, observăm şi trenul, oprit regulamentar la peron. Mi se face lumină şi în timp ce gândeam a 2-a oară că am fost nişte ţărani, că abia după ce opreşte trenul în staţie, din motive evidente de TGV, abia atunci lumea purcede la tren, ei bine, numai c-o aud pe ceferista ce-mi lua codul şi pulsul biletului, că ne zice într-o franceză pe care şi mama ar fi înţeles-o:

– Cu 15 minute înainte de plecarea trenului este anunţat numărul liniei pe care opreşte şi abia atunci se face şi accesul la peron…

Ne facem mici că n-am fost străvezii şi ne urcăm în tren. Care ne duce unde trebuia.

Să te plimbi

de

…cu cireşul în mână…

Ajungem, după diferite şi strict necesare casei şi grădinuţei, prin Dedeman. Toţi trei, care cum şi-au pus piciorul în magazin, s-au şi răspândit total diferit, adică care-încotro. Io, aţă, ghem şi scul, către sector Grădină. Ceilalţi habar n-am pe unde şi-au plimbat ochii, cert e, purtătoare de coş fiind, ne mai întâlneam la intersecţii, unde, aruncau fiecare în coş, ce nu-i lăsase inima să lase pe raft: un şpiral, o pompă, un ghiveci găsit pe alte stative.

Undeva pe bulevardul dintre Grădină şi Curte, ne intersectăm toţi trei. Manolul cu mâna plină de un vermorel, eu cu mâna strânsă în jurul unui cireş cu moţ de 3 frunzuliţe.

– Ce-i ăla?

– Un cireş!

– Unde-l pui? Parcă ai mai avut şi nu i-a mers.

– Da, mai încerc o dată!

– Şi, unde zici că-l mai pui?!

– N-am nici cea mai mică idee! şi nu glumesc. Dar nici nu-mi vine să-l las acolo. Cochetez, în gând, cu ideea care-i repungă Manolului: pom fructifer, în mână şi esenţă de pietros, la ghiveci!

Ajungem acasă. Mai întâi, pun pergolele care pe unde mai lipseau. Pe urmă, clematitele care din una cumpărată, s-au făcut 3 achiziţionate. Ajung şi la nişte bulbi de oareşce, îi înfig în hârdaie, peste alţi bulbi pe care i-am găsit ascunşi în pământ şi de care am uitat- cu desăvârşire- că i-am plantat. Apoi…ei da, un butuc de viţă- de -vie. Iau grădina la cercetat. Acolo, nu. Acolo, nici atât! Îmi aduc aminte de locul lăsat gol de o clematită pe care am pierdut-o din lipsă de lumină, din cauză de tei netăiat la timp, care tei, acum e ciumpăvit de vecinul. E taman bun locul. Manolu se oferă să sape el. Nici vorbă! Nu dau eu sapa din mână! îi zic. Aşa că purced, cu speranţă şi dragoste multă: gropă, apă multă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc. Udat din belşug.

– Şi, cireşul? îl aud pe Manolu din spate. Unde-l pui?! şi are dreptate.

– Nu ştiu.

Iau cireşul- a doua oară- în mână. Şi-l plimb. De la un capăt în altul al grădinuţei. În cealaltă mână, cazmaua.

– Unde te duci cu el, vezi pe unde sapi, poate îmi tai şi firele de curent!

Evident, toate locurile goale sunt deasupra traseului de cablu de curent al piticilor de gradină. La a 3-a plimbare de-a lungul şi de-a latul grădinuţei, efectuată în nici 3 minute ţinând cont că-i 2/7 m, cedez în căutare de loc disponibil, dar cu gândul nerostit, la ghivecele din spatele curţii.

– Nu ştiu unde să-l pun! Nu găsesc niciun loc liber…zic dezamăgită cu glas sfârşit şi privesc cu neţărmuită candoare cireşul mititel.

Pe Manolu îl apucă mila şi de mine, şi de cireş. La urma urmei, amândoi – şi io, şi cireşul fără nicio vină- suntem în grădina lui…şi, de la înălţimea lui şi pe verticală şi cerebrală, începe să cerceteze şi el grădinuţa. Io după el, cu tot cu cireş.

– Uite aici! şi-mi arată un locuşor undeva practic anul trecut era un trandafir de ghiveci şi la fel de  practic, acum, era doar un băţ uscat. Mi se luminează faţa. Are dreptate. Acolo!

Îmi întorc ochii strălucitori de fericire spre Manolu. El se mai oferă încă o dată să mă ajute, eu mă reped uliu, cu tot cu cireşul într-o mână şi cazmaua în cealaltă, fix către locul arătat. Nu stau nicio secundă pe gânduri şi reiau procesul de la butuc: groapa săpată, apă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc.

Mă uit mândră la cireş, mă uit stea la Manolu care vine c-o sârmuliţă şi ancorează cireşul de gard. Radiez de bucurie! Bine e să ai un Manol la casa ta! Chestiune pe care i-o şi impărtăşesc.

ciresul nostru

Şi-am încălecat pe-o şea(mătură!) şi v-am spus povestea cireşului aşa! Acum fug la udat cireşul şi butucul şi rugat la ele şi la El să se prindă că taaaare dragi îmi mai sunt!

Tu

de

…în al cui Univers eşti?

Strania revelaţia mi-a trecut prin faţa ochilor acum câteva zile. Universuri paralele. Şi, întotdeauna şi de fiecare dată, alăturat conceptului stătea bolta stelară, Einstein şi ale legi ale fizici cu şi fără de gravitaţie. Şi nici nu înţeleg de ce n-am înţeles până acum ţinând cont că din ziua în care s-a născut copilul meu, am ştiut că e altcineva şi altceva.
Apoi, în postura mea de observator ce se învârte spre observare, în jurul propriului ax, cu timpul oprit pe loc,  am început să-l văd pe fiecare altfel.

Noi fiecare avem propriul Univers. Acela intern cu ştiute şi neştiutele taine, laice sau divine. Cu conexiunile şi neuronii proprii care se leagă material şi imaterial de lumea asta. Acela care ne permite să fim singuratici dar nu singuri. Acela în care clocotesc abilităţile alimentate de cunoaştere oricare ar fi modalitatea prin care ne-o furnizăm, acela vulcanul propriului EU cu naturalele necesităţi proprii. Care ne definesc, care fac să strălucească stele din ţărână şi au fost create independent de regulile sociale şi religioase ce ne înconjoară. Universuri în care gândim unic, ne dorim unic, avem concept unic asupra libertăţii, avem percepţii şi nevoi unice. Desigur, tuturor(posibil, aproape tuturor) ne plac florile, dar nu în aceeaşi măsură. Toţi avem aceeaşi formă dar nu cu toate elementele în acelaşi procent de conţinut. Şi asta ne face unici. Suntem Universuri paralele, trăim şi ne refugiem în Universuri paralele.

Universurile acestea unice tind să se mărească. Căutând altă materie care să le dea consistenţa ce să le permită un loc mult mai bine definit. Exact asta facem. Ne căutăm jumătatea. Un alt Univers. Cu care ne unim la un moment dat printr-o alegere proprie. 2 Universuri în unul singur sau 2 Universuri sub aceeaşi cupolă. Cu cât Universul fiecăruia se întrepătrunde şi satisface „ştiutele şi mai ales neştiutele taine” ale Universul celuilalt, alimentându-se simbiotic fără alterarea autonomiei fiecăruia, cu atât Universul comun capătă mai multă putere.
Cu cât Universul unuia se suprapune peste Universul celuilalt, alimentându-se simbiotic cu devorarea autonomiei celuilalt, cu atât Universul celui „asfixiat” pierde din propria energie. Unul creşte, altul se minimalizează, cel minimalizat fiind înglobat în cel supraestimat. Uneori(de cele mai multe ori), plin implozie, se autodistrug.

Universurile comune sunt şi ele paralele. Despre interiorul lor, şi de multe ori şi despre exteriorul lor, nu ştim (aproape)nimic. Pentru că prea puţine Universuri individuale sunt dispuse spre transparenţă. De cele mai multe ori nici după cei 3 saci de sare mâncaţi împreună, nu reuşim să aflăm.
Tindem, însă, să le încadrăm în tiparele propriilor experienţe. A ceea ce putem să înţelegem. A ceea ce material, palpabil „apucăm” neînţelegând că suntem cu mai mult mai mult de atât.

Din ţărână ne-am născut, în ţărână ne întoarcem.
Dar ţărâna e praf de stele.

Caca…câh

de

… să stuchim în sân.

Aaaaa, pentru că am uitat. Ceva, ceva tot s-a întâmplat.
Bălăngăneam din mergătoare pe un scaun de poarta ţ, plecare. Cu ochii pe tănticile, din poartă, care se agitau graţios şi vorbeau spumos- ca adevărate italience ce erau- la telefon. Rotunjeau guriţele şi sporăvăiau de zor coduri, că ştiţi că la ăştia e cu codu′ B14,2, PTTK 17, 4 sau mai ştiu ce-am auzit!

Cum mă minunam io aşa de cele două graţii, lângă mine, la două scaune libere, se aşează una bucată mamă. Mamă că avea şi căruciorul aferent copilei bălaie ce-l ocupa, ataşat de mâna dreaptă cu care l-a parcat regulamentar fără a-şi da peste tibiile propriilor picioare. Minunăţia cârlionţată, de vreun an şi 2-3 luni, onomatopeea de zor tropăind în aer din picioruşe, în poziţia şezut. Maica-sa cotrobăia cu acelaşi zor într-o paporniţă cu studii superioare- Nike. Într-un final scoate victorioasă o caserolă rotundă. De plastic. Cu capac verde. O deschide. Scoate şi-o linguriţă pe care-o bagă în caserolă. Îşi schimbă şi poziţia mâinii şi abia atunci ce zăresc conţinutul.

O fiertură! Cubizată! Bine, mai puţin mazărea care era, în caserola aia, a doua pată de culoare, pe lângă cubuleţele de morcov! Insipidă şi inodoră ca o apă cristalinăăăă! Ceva…
Mă gândesc: Frate, dacă înghite copila asta fiertura, io înghit avionul! Rămâne AlItalia fără aeronavă!
Îi dau un cot colegului:
– Măh, tu ai mânca nenorocirea aia?!?!
Colegul se uită apoi se întoarce spre mine:
– Caca…câh! Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii!
La aşa răspuns trag concluzia că pe alocuri am rămas intactă.
Tragem cu ochiul, el cu dreptul, io cu stângul.

Mă-sa întinde linguriţa, puştoaica se cabrează în cărucior ca un armăsar la vederea goangei! Dansul linguriţei nu s-a brodit de nicio culoare cu guriţa copilei! Când una era la stânga, ailaltă era la dreapta, când una jos, ailaltă îşi băga capul sub cărucior ca struţul! Când mişcările au devenit circulare din gâtlejul copilei s-au dezlănţuit urletele de simpatie faţă de fiertură. Gestul suprem, de sacrificiu al mamei, a venit inevitabil: şi-a băgat linguriţa-n gură ca să-i arate cât e de bună mâncarea. O încruntătură firavă i s-a citit, preţ de câteva secunde, pe chip.
Copila nici vorbă să fie impresionată darămite convinsă!
Toate manevrele, vorbele, nimic! Nada! Canci!

N-are încotro, pune capacul la loc şi-o dă jos din cărucior pe simpatică. Mică, palidă, străvezie şi slabă cât formatul A4 pe dungă. Nici nu mă mir, nici nu ne mirăm.
Cum stăteam noi şi contemplam numa′ ce-l aud pe colegul:
– ′R-aţi ai naibii cu bio al vostru!