Deconectare totală

…într-o ţară de afară.

După câteva delegaţii de să mă ia poliţia, nervii şi durerile acute de cap, mi-a venit rândul. Mi-a venit rândul să nu mă mai preocupe aproape nimic, de la biletul de avion, până la străduţa cu locaţia. Am un coleg- să-i dea Dumnezeu şi sănătate, că simţ de orientare, memorie vizuală şi dorinţă de cercetare cu lupa-n mână pe hartă, i-a dat şi pentru ceilalţi colegi cu care am mers!- coleg, lângă care, mă simt ca puiul cu cloşca! Eu pe post de pui. Cel mai pui! Nada, frate, nu-ţi mai trebuie! Ştie tot, merge la fix şi găseşte(aproape) orice punct, oriunde. Omul nu se bazează pe nimeni şi pe nimic, în afară de el însuşi. Din cauza asta, siguranţa de sine este prima lui natură. Aşa că, indiferent de cel de lângă el, de orice altă informaţie, lecţiile sunt perfect făcute de acasă.

Din momentul în care ne-au nominalizat ca echipă, ruperea-n bască mi s-a instalat fascinant de confortabil în vene. Numai că Manolu a fost interesat fapt care mi-a dat în vileag suprimarea conexiunilor neuronale.

– Unde mergi?
– Ăăăă, stai să mă uit pe mail.
Mă uit cuminte, îi citesc. El a reţinut, eu m-am mai uitat de 2 ori pe mail ca să reţin cum îl cheamă pe oraş.

– La cât e avionul?
– Nu ştiu, dar ştiu că la 5 trebuie să fiu în aeroport.
Mă uit ingenuă la el. Mie mi se părea suficient, el avea o mărire de pupilă. Şi de bătăi de cord.

– La ce oră ajungi?
– La ora când aterizează avionul…am încercat mascarea într-o glumă ca s-o dau la întors.

– Cum se numeşte hotelul?
– Am voucher de rezervare 😀
Şi, zău, că aşa era! Başca că mai era şi-n plic închis. Doar nu era să-l deschid ca să pierd hârtiile!

– Când te întorci?
Aici, am ştiut:
– Vineri!
La acest ultim răspuns, Manolu a cedat. Mi-a cerut plicul să se lămurească.

Drumul a fost exact cum m-am aşteptat. Omul m-a dus ca pe puiul cu aţa. Nu am pus întrebări, nu mi-am dat cu părerea, că la stânga, ba că la dreapta, da′ de ce p-aici, da′ unde ne ducem, etc. Cu nimic nu i-am perturbat cunoaşterea şi nici nervii! Ne-am check in, îmbarcat, debarcat, transferat, re-check in, re-îmbarcat, re-debarcat, călătorit cu trenul. Io, cuminte! Repede după om să nu-l pierd din ochi! Până la hotel.
De fapt, până pe strada unde, teoretic, ar fi fost hotelul. La numărul 49. Căutăm ochiometric. 18. Dăm bice în sensul creşterii numerelor. 40. 47, 48, 50.
Ha?!

Ne mai uităm o dată. 47, 48, 50, 51 …şi restul de numere.
Caut cu ochii mai departe, realizez că undeva e o dudă. Colegul vede un gang. Intră pe el, iese la fel de repede.
– Nu e, măh!
Îi aud în voce tremurul. Mă uit mai atent, îl luase îngrijorarea.
– Ia hai pe uliţă mai jos, vedem noi, îi zic. Şi zi cum, draq, îl cheamă pe hotel ăla, că îl bag pe google earth  de ne duce până în camerele noastre alea rezervate!
Facem 3 paşi şi, lângă noi, se opreşte o bicicletă de pe care coboară o doamnă de peste 60 şi de ani.
Ne întrebă ce căutăm, dacă ne poate ajuta. Îi mulţumim şi colegul îi spune numele hotelului.
Numa ce aude numele că imediat întinde braţ&antebraţ pe post de rază vectoare spre un ceas atârnat de o clădire, ceas ca de gară.
Unde am găsit exact ce căutam. Şi de unde, nici că am mai fost vreo peripeţie iar eu mi-am reluat, conştiincioasă, deconectarea totală la drum şi de drum.

În cele câteva ore pe care le-am avut libere, vreo 4, a ţinut să mă ducă într-un loc spectaculos: Lacul  Konstanz. M-a impresionat frumuseţea locului cum şi, pentru că am avut bafta să avem un cer senin în timpul zborului la întoarcere, Alpii şi ţărmul Italiei.

Consideraţia

… de pe raft.

Am venit de la servici. Un gust amar îmi pluteşte pe papilele memoriei. Gustul e al deziluziei în care stau îngemănate minciuna şi trădarea. Sunt ţinute strâns, în îngemănarea lor, de infatuarea superiorităţii tăinuită în vorbele ticluite.

Îmi e indiferent. Fiindcă am fost prezentă. Şi conştientă.
De multe ori îmi dau seama. De cele mai multe ori şi, contrar reacţiilor mele obişnuite, continui conversaţia ca şi cum sentimentul potrivnic nu mi-ar fi cunoscut, ca şi cum cele pe care le percep din intonaţie, mimică, interes, gestică nu le interpretez, şi continui creând, la rândul meu, sentimentul că e în siguranţă. Că nu pricep sau înţeleg, că nu văd sau aud. Pe scurt, că nu simt.

Gustul amar pluteşte din alte cauze. Amăreala lui vine din căderea capului de pe piedestal. Frânturii cervicale. Fracturii vertebrale. Aşezării fiecăruia pe alt loc. Un loc inferior pe care un om şi-l alege singur să-l aibă. Dincolo de orice. Experienţă. Cunoaştere. Cultură.

Şi-mi pare rău. Nu pentru mine, pentru că eu nu pierd ce n-am avut, nu câştig ce nu-mi trebuie. Ci pentru el, acel om căruia i-am acordat consideraţia că e altfel. Că ar fi putut să fie altfel şi nu aliniat la mulţime.

Piesele de puzzle

…ale vieţii.

Suntem noi. Oamenii. Ne îmbinăm pentru a face imaginea. Un puzzle imens cât harta vieţii fiecăruia dintre noi. Piese de colţuri, piese de margini, piese de mijloc. După inima noastră, după abilităţile noastre, după necesităţile noastre, după conştiinţă, după caracter. Ne căutăm locul, ca să ne aşezăm în rândul nostru, să ne îmbinăm armonios, să facem legăturile pe care să le putem duce. O mână nevăzută ne aşează. O imagine ideală îmbie mâna.

Viaţa nu-i nici perfectă, nici idilică şi nici ideală, însă. Noţiunile astea nu se regăsesc în trai. Pentru că nu le are. Are doar pulsul experienţelor. Experienţe de piese (puse la)colţ, (puse la) margine, (puse la) mijloc. Fără formă regulată.

Fiecare cu rolul nostru. Eterogeni, suntem funcţionali, suntem necesari. Facem cu toţii „the big pictures”.
A cuplului, a fiecărei zile, a fiecărei întâmplări „întâmplătoare”, a întregii vieţi. Poveşti.

Nimerim, uneori, în bucăţi de puzzle-uri unde rostul nostru nu se potriveşte cu rostul laturilor noastre. Unde, fără să fie paradoxal, îmbinările nu ni sunt luate în seamă. Nu suntem din aceea poveste. Suntem puşi pe margine ori colţ, în mod repetat, frustrant şi obositor să tot privim. Putem susţine dar tânjim, în ne-dreptatea golurilor sau a protuberanţelor noastre. Capacităţi şi aptitudini. Care suferă de nefuncţionalitate. Îl ştim pe „mai departe” al poveştii. Nimerim în bucăţica de puzzle ce nu ni se potriveşte, unde celelalte piesele nu au nevoie de noi aşa cum credem noi că ar trebui să fie. Şi ca să nu ne pierdem în inutilitate, ne retragem uşor şi ne amestecăm în mulţimea restului.

Alteori nimerim în centrul imaginii. Şi oricât am pivota în jurul axului nostru, nu ne potrivim, pentru că nu am reuşit ori nu am fost construiţi să avem capabilităţile sau abilităţile de a ne integra în povestea restului de piese. Intr-o imagine mult prea „mare” ne pierdem.

Suntem piese de puzzle. Rotindu-ne, facem cerc. Unde nu (mai)contează raza. Nici n-avem nevoie de ea. Suntem piese de puzzle utile într-o poveste.
Şi, povestea se schimbă mereu.  Dar să căutăm să nimerim în povestea noastră. Unde contăm. Unde nu ne „rupem” proeminenţele şi să nu ne „vidăm” golurile noastre. Ar trebui să înţelegem că nu din toate poveştile facem parte.
Că unele „ne strâng” şi ne fac inutili, altele ni sunt „mari” şi ne fac neidentificabili.

 

Povestea care nu s-a spus

… povestea şurubelniţei cu două capete. ( dacă e punguţa cu 2 bani şi surubelniţa e cu 2 capete, să nu ne lăsam mai prejos decât naratorul faimos şi la şcoală învăţat vârtos! 😀 )

A fost odată ca niciodată
O tânără fată
Care tot pleca 
Şi prin ţară-mi colinda!
Aha!

Pe când schimbam trenurile la 4 dimineaţa în Gara de Nord, pe când valizele femeilor erau mici cât genţile sportivilor de mititele, în vremurile când căderea părului, colesterolul(ca să nu spun de superponderalitate) şi bufeurile erau cuvinte şi acţiuni de care nu auzisem şi nici nu-mi închipuiam că or să mi se întâmple (şi)mie vreodată, deci, în acele vremuri îndepărate delegaţiile erau precum apa izorului care curge la vale, de unde şi versurile poetului:
Pe şină în jos
Salută respectos
Ăi din delegaţie 
Plini de aspiraţie!

Sau, ca să respectăm adevărul istori
Azi la Timişoara
Mâine în toaţă ţara!

Vremurile erau aprige. De pensiuni nici că se auzise, de hoteluri abia ce le închiseseră din lipsă de avânt turistic şi alte coţcării mioritice pentru care încă DNA-ul n-a deschis dosare.
Întreprinzătorii în ale tehnicii şi trecerii din avuţia statului în aia personală ne cazau pe unde puteau. Fie în internatul şcolii, fie în camerele lu′ a bătrână care primea musafiri pe bani. Cum 2 Mai-ul nu-mi era necunoscut că flower-power fusesem şi eu cândva, locaţiile cu pricina nu-mi întorceau nici nasul pe dos şi nici caricaturile de paturi nu-mi stârneau spaima că geană pe geană n-am să pun.
Pe undeva prin Hunedoara, pe când Crivâţul bolborosea aprig pe maidan, undeva în noapte, trenul nostru cel de toate cele 10 ore cât făcusem până acolo, ne-a debarcat în toată splendoare iernii. Ajungem la internatul şcolii unde am dat de-un ghişeu pe post de cancelarie. În spatele geamului de unde nimeni nu răsărea se vedeau ceva urme de vieţuire. Ici-colo câte un paianjen, iar ducă 3 minute de nemişcare cu nasul lipit de geam, un şobolan care n-ajunsese la vârsta maturităţii. La vreo juma de ceas o doamnă ciufulită şi pe cap şi în cap ne-a întins cele două chei pentru cele două camere. Fetele cu fetele , băieţii cu sticlele. C-aşa e la şcoală!
În cameră, draperiile trase. Frig ca la Polul Nord. Ne băgăm fiecare în câte un pat, ne facem turbane care din ce apucăm, io dintr-un prosop mai măricel, colega dintr-un pulover pe care-l înnodă de mâneci în semn şi nod cu fundiţă.
Dimineaţa aveam să constatăm: Crivăţului nu-i pasă de draperii. Le amestecase şi le îmbârligase cât să cuprindem cu mâna şi gerul de afară. Gemurile nu stăteau închise nici legate cu sârmă din cauză de balamale fără şoroabe!
Şi atunci mi-am zis în barbă
Că de-oi mai vedea vreodată 
Că stă draperia lată
Să o smulg din galerie
Că fereastra-i loterie!

Acasă, într-un spital, pe când făceam frisoane la temperatura de 40º şi două perfuzii pentru hidratare, iar asistenta-mi făcea fundu′ ciur cu ampicilină injectabilă, în rarele clipe de luciditate, micul inginer din mine îmi spunea:
Să ai şurubelniţă la tine
Că nu ştii ce mai vine!

După aventura asta ochii mi s-au făcut precum ai viezurelui. Cum vedeam pe undeva o şurubelniţă, cum intra în calculul SDV-istic! Să intre în portofel, dacă nu, să aibă mânerul fin, să aibă mărimea cât să n-o confund cu vreun creion dermatograf! Şi, ca în alte balade şi povestiri autohtone, niciuna nu se potrivea.
Într-o zi, pleacă Manolu pe meleaguri îndepărtate ca să îndeplinească, precum Hercule, cele 12 2 porunci ale autorităţii locale. La întoarcerea soţului nerisipitor, printre acele rufe cu elastic în talie şi picior scurt, găsesc… un ceva cu clemă.
Prea dreptunghiulară, prea scurtă, prea ca…nimic ce văzusem până atunci.
Trag delicat de un capăt, trag cu nădejde ce celălalt. Erikkkkkkaaaaaaaaaa!
E EA!!! Mama şurubelniţelor! Visul poşetelor! Şurubelniţa pe care o căutasem de 10 delegaţii!
rsz_12715320_10201293369493114_5412549246320185806_n

rsz_12715552_10201293369453113_2946827543958494020_n
Acţiunea confiscării n-a durat mult şi nici n-a durut aproape deloc! Nimeni n-a avut de suferit.

Şurubelniţa a fost pusă la loc de seamă! Între dermatograful verde, ăla albastru, cel mov, alături de pudrieră, rimel, dermatograful bleu, turcoaz, sub rujul maro, deasupra rujului roşu, la dreapta de dermatograful negru şi alături de încă 7 alte culori de ochi, în rând cu corectorul.

La nici două delegaţii depărtare de momentul confiscării, ajung la Constanţa. Într-o locaţie, unde paturile erau pe cadre de fier prinse în şuruburi, iar în fantele L-urilor de cornier proptite nişte pfl-uri pe care tronau saltele slinoase. Numai geanta de-o aruncai pe saltea şi cădea pfl-ul în abisul cornierului proptindu-se ferm de podea! Cercetarea la faţa locului n-a durat mult. Două şuruburi lipseau cu desăvârşire. Geaba am căutat prin toată camera pe sub pat… Filetul lor nu mi s-a arătat…
Mi-am amintit de şurubelniţă. Că e cu 2 capete. Magnetice(sâc, Magda!). Pe care le-am scos şi le-am proptit frumuşel şi ferm în găurile cornierelor. Şi pe care am dormit până dimineaţa, neîntoarsă că nici nu mai era cazul şi nici nu mai era cazul!

Şi-am încălecat pe şa şi v-am spus povestea şurubelniţei de care nu mă despart niciodată fiindcă multe, de atunci, am mai experimentat şi…ca să parafrazez reclama:

…Călătoria continuă!

Viața pe segmente

…de 20.

De ceva vreme îmi trăiesc mai aprig clipa. Cumva, prin noianul de toate cele, mă bucur mai mult, cred eu, de ceea ce mă înconjoară. Cumva am reușit să dau mai multă importanță prezentului. Și ca niciodată, mi-am făcut planuri pentru mai târziu, mult mai târziu. Cu tot cu rațiunea posibilității de a se întâmpla orice.

La 20 de ani ai timp. Extrem de mult. Sau cel puțin așa crezi că pe 20 îl poți înmulți cu 5. Împărățești pământul. E criza, de la 20, a tinereții.

La 40 de ani ai timp. Încă. Însă începi să întrevezi marginea inevitabilă a lui ”prea târziu”.  20-zeciul de altădată s-a dublat. Dar mai e loc de încă o dublare. Deci, 4.  E criza, de la 40, a maturității.

Cu cât te apropii de 50 cu atât începi să înțelegi că socoteala ta cu 4 nu îți mai pare că se potrivește. Că viața e așa cum e, că strângi de toate, că ele lasă urme. Vezi altfel perspectiva altor 20. Că ți-a crescut copilul mare cât tranșa de 20. Și brusc îți apare perspectiva altfel. Timpul îl mai măsori o dată. Altfel. În timpul cât mai crește un copil. Timp pe care nici nu știi când a trecut. Și când mai privești și spre media de viață…
Prevăd și criza de la 50. Criza în care pășești în vâltoarea descendentă. Până când ea ne va despărți.

Te uiți în spate. Altădată îți părea că ai trăit. Nici urmă de regret. Că s-au întâmplat destule ca să fii mulțumit. A fost cât a fost, le-ai trăit, le ridici în slăvi p-alea bune, ți le asumi p-alea rele, tragi linie și te arunci cu capul înainte în ”fie ce-o urma, cât o urma” chiar dacă mâine.
Până ajungi să fii conștient, de după 50, de următorul tronson întreg de 20. Junghiul regretului dă târcoale. Te îmbie la mai mult. Nu la avut cât la făcut. Devii hulpav. Să fie. Să mergi. Să faci. Să existi. Cu ai tăi. Cei care-ți sunt aproape. Care au fost lângă tine când ți-ai oblojit rănile. Poate nu întotdeauna dar au rămas, aici, acum. Deci, altfel. Că sunt atât de multe nerânduite. Și cu cât ”s-apuci” îți năpustește mintea cu atât sfredelul regretului se înfige mai tare.

Stau pe o piatră și dau, ca un copil, din picioare. Niciuna nu se mai potrivește. Nici ca atitudine, nici ca gândire. Piatra e bornă, copilul speranța. Mai faci o dată calculele. E certitudine că ai trecut vârtos de jumătate. Ce-a fost mult s-a întâmplat. Restul e fum. Și fumul nu întotdeauna ajunge departe. Nici măcar pentru încă un segment. Că viața nu e matematică în segmente de 20 e doar o dreaptă mărginită.

Așa că, revin. Azi. E frumos. E bine. Pot. Sunt. Înțelegi?